Se tot iau ăștia de studiile mele/ Ce e așa rău să fi și iniginer, și manager, și filosof?/ În costum pe câmpul de manevre militare/ În vizită la Ambasada SUA/ Ce mai vrea și ambasadorul de la mine?/ M-a sunat Putin din Rusia și m-a invitat la Kremlin

Ce bine este când ai unde să te confesezi în scris, pentru că doar scrisul mi-a mai rămas de când ajung acasă tot mai târziu și îi găsesc pe toți dormind. Mai ales că, ca să scap de gura nevestei, ajung cât mai târziu, în cazul în care mai beau câte o gură de vodcă rusească din sticla aia pitită strategic după dosare. Ca prin minune, astăzi am găsit una plină, sigilată, din aia bună, cu etichetă albastră, de vorbești rusește perfect după două-trei guri. Lângă sticlă, am găsit și un borcan de icre negre cu unt. Am trimis repede pe cineva după pâine și m-am închis în birou ca să mă delectez. Ce hamburgeri cu bere, ce mititei, ce ficat de gâscă în aspic! Icre negre cu unt și vodcă rusească – ăsta e deliciul.

Bine, acum trebuie să nu exagerez. Că vodca, mai ales aia rusească, are darul să-ți cam amestece gândurile și pățești două chestii. Prima: să nu cumva să ai o hartă militară la îndemână că îți vine să-i trimiți pe toți pe front ca să atace. A doua: începi să gândești în limba rusă și să scrii cu caractere chirilice. Asta da magie, mai ales dacă habar n-ai, că n-ai făcut rusă pe la școală. În plus, de pe la al patrulea pahar îți cântă balalaica în creier ceva de speriat, de-ți vine să bagi un kazacioc. Să nu ajung de la vodcă, eu, ministru, să dansez ca un urs dresat pe mese, în timp ce presa filmează, că o să citim titluri prin presa noastră de doi lei de genul „Scandal la Guvern: dansuri rusești sau criză epileptică?”.

Și dacă tot am zis de școală… Haha, presa a început să pună întrebări. Ceea ce e bine sau rău? Ce, o să-mi ceară diplomele să le arăt? Nu le arăt nimic. Adevărul îl știu numai eu. Ce, Ciolacu și-a arătat diploma? Ce, Coliban, ăla de-a fost primar USR la Brașov, și-a arătat diploma? Ăla a zis că e inginer, toți au luat-o de bună, l-au pus și prin nu știu ce comisie pe la Parlament, și când colo era exmatriculat din Politehnică, fără diplomă, fără licență, fără nimic. Așa că nu le arăt nici eu diplomele mele. Să rămână proști! Stau eu liniștit câteva zile și se schimbă prioritățile și la ei, mai apare un scandal, vreo dronă, vreo ciordeală de combustibili și gata, eu merg mai departe.

Și ce dacă n-am terminat Automatica la Politehnica București? Am mers trei ani la școală, am înțeles inginerie, știu să aplic ce am învățat. În plus, erau vremuri tulburi, a trebuit să-mi găsesc serviciu. Gurile rele spun peste tot că eu eram responsabil la bilele de biliard de la barul Texas din Regie, după care am ajuns șef de sală și manager. După care clubul a dat faliment. Așa, și? N-are voie omul să aibă un job cinstit, cu salariu și carte de muncă?

Și ce, la Bioterra, la Management, n-a fost bine? Am înțeles cum e cu ingineria, am dat-o deoparte, știu să aplic – că aia e cel mai important, să aplici –, apoi am zis să merg la altă facultate, de viitor. Pentru că trebuia să merg și la muncă. Să am salariu. Să mă întrețin. Așa și ce dacă am dat licența în 2015 la 16 ani de la terminarea facultății? Atunci am avut timp! Că nu mi-a dat nimeni nimic pe lumea asta, a trebuit să muncesc eu. Să muncesc din greu, să-mi fac de toate. Că de aia sunt bărbat și om de stat și voi fi Mareșal și Președinte.

Și am și master, că am făcut programul de Filosofie, Politică și Economie al Universității din București. Și inginer, și manager, și filosof. Oricum, la noi la USR nu se pune ce studii ai. Clar. Se pune ce ești în stare să faci. Sau cât de tare urli. Și eu am fost în stare să i-l iau partidul lui Nicușor. Și în plus, nu știe nimeni că eu mai am două clase, la școala vieții. Mai mult clasa a II-a, la trenul de Ștefănești, că la clasa I-a trebuia să mă feresc de „naș”. Și ăla, din câte îmi aduc aminte, semăna cu Nicușor Dan: se uita așa în dungă pe lângă tine, cu capul strâmb, și pica repede pe gânduri, după care te dădea jos din tren, îți mai dădea și amendă, și te mai ținea și minte. Acolo, în tren, între oameni, în mirosuri sordide de țărani nevoiași și parizer întins pe ziar, am înțeles eu că m-am născut cu stea în frunte și că, după ce-l fentez zilnic pe „naș”, într-o zi voi ajunge să-i fentez pe toți și să conduc țara asta, ca să nu mai fugărească controlorii de tren elevi de liceu nevinovați.

Și nici generali de doi lei pe miniștri pe câmp! Că a fost premeditată plimbarea pe câmpul de exerciții cu generalii. Și o bătaie de joc la adresa mea. Dar m-am ținut tare. Chiar dacă aveam noroi până în gât și eram ud la picioare, m-am ținut tare. DEMN! Să vadă toată armata că nu sunt vreun caracter slab!

Da, e adevărat, m-am dus neanunțat la exerciții! Pentru că aveam informații că, în loc de exerciții de manevră și trageri, s-au strâns să dea drumul la grătar și șpriț. Așa că am luat șoferul, nu i-am zis exact unde vreau să merg, îi tot spuneam să o ia la dreapta, ba la stânga, și eram atent la el să nu pună mâna pe telefon. Pentru că șoferul sigur toarnă și e în cârdășie cu ei! Așa că m-am dus așa cum eram îmbrăcat, în costum și pantofi, direct în poligon, să văd manevrele, să le stric cheful. Și le-am stricat jucăria. Pe drum îmi tot venea să urinez, dar m-am abținut. Că dacă mă dădeam jos din mașină și nu supravegheam șoferul, sigur anunța că vine ministrul și se strica surpriza. Așa că am stat cu ochii pe el până am ajuns. Cu toate astea, cineva îi anunțase. Pentru că n-am găsit nici o urmă de grătar, nici o ladă de bere, nimic. Și din comportamentul generalilor nu mi s-a părut că le-aș fi făcut vreo surpriză. Așa că m-au luat cu „Permiteți să raportez” și m-au plimbat pe jos pe câmp, pe acolo. Mi-au oferit bocanci și uniformă, dar m-am ținut tare, ca să le arăt că e cum vreau eu și nu cum vor ei. Cu toate astea, simțeam cum explodez dacă nu mă duc la WC. Și cum să mă duc la WC în tufe, de față cu toată armata? Ce ar fi zis? Că a venit și pișercosul ăsta de ministru? NU, mă țin tare, chiar dacă explodez. Și am mers, și am mers, prin noroaie, prin boscheți, și ăștia nu se grăbeau, chiar se mai opreau, discutau, dădeau ordine prin stație, indicații, ordine. Și eu eram la un pas să explodez, mă luase cu tremurat. Așa că i-am luat după mine unde am văzut balta mai mare pe câmp și nămolul până la gât, m-am udat bine și am dat drumul la pipi direct pe mine. „Mă scuzați, miroase a pișat, domn ministru” – zice unul dintre generali –, „probabil s-a pișat o vacă, un cal, un lup aici”. „Așa. Și?” – am tunat eu, ca să se știe cine comandă acolo. „Așa sunt condițiile de război. Soldatul român merge înainte. Prin rahat, prin pișat, prin noroaie, prin gheață și zăpadă”. Și s-a făcut liniște. Le-am arătat că, chiar dacă sunt în pantofi și costum și cu jacheta aia de zic ei că e sovietică, nu contează. Și nici frigul, că începuse un vânt. Și ploaie. „Condiții ideale de manevre militare” – am zis atunci, cu vezica eliberată. „Să mai stați două zile aici și să-mi trimiteți un raport complet” – le-am zis atunci – și m-am dus la mașină. Șoferul m-a văzut că sunt murdar și ud și a pus niște folie de plastic pe scaun, zicând fâstâcit că se curăță greu tapiseria mașinii. „Domn ministru, miroase a… mă scuzați, urină” – a zis turnătorul de șofer, când s-a mai încălzit în mașină. Și i-am replicat: „Astea sunt condițiile de teren. Când ești soldat și ești dispus să lupți până la capăt, e posibil să dai și în locuri în care animalele își fac nevoile. De asta avem nevoie de caractere puternice în armată. Și de forța exemplului”.

După aia m-am dus repede acasă, m-am schimbat, am făcut un duș și am plecat înapoi la minister. Ca să se audă că în minister se muncește până la ore târzii. Dar pe drum mi-a sunat telefonul și am fost convocat la ambasada SUA, așa că m-am dus acolo. Deși mai aveam puțin și leșinam de la mersul pe câmp și mocirla cu care ajunsesem pe mine acasă.

Așa că m-am dus la ambasadă. Ambasadorul SUA a început să măcăne chestii de pe o foaie de hârtie. Că înzestrarea armatei, că MAGA, că GAGA, că Trump vrea liniște în țară și siguranță la granițele NATO, că unde sunt banii de armament, că nu suntem în stare să dăm jos drone rusești, că ne certăm ca chiorii în Guvern. Eu stăteam oarecum relaxat, priveam pe lângă ambasador și mă gândeam cum dau asta pe Bolojan și pe Nicușor Dan. Și mă mai gândeam că în momentul în care ajung Mareșal și Președinte, îl duc pe ambasador personal de mână la Otopeni și-l urc în avionul spre casă. Asta după ce vorbesc cu Trump să trimită un ambasador ca lumea, nu unul care îmi pune mie în vedere niște chestii. Dacă Trump vrea să fac lucruri, să mă sune direct. Sau să mă cheme la Washington. Ce, eu nu merit? Ca viitor Mareșal și Președinte, prima vizită o voi face în SUA, ca să sudăm prietenia la un meci de golf. Și dacă nu mă primește, mă duc la Putin care mă așteaptă cu brațele deschise să bem o vodcă și să o punem de o Gubernie. Ce tot încearcă ăsta să-mi spună mine? Că eu am alte treburi, trebuie să-l suspend pe Nicușor, să-l fac de rahat pe Bolojan, să scap de Fritz. Și ce mă tot cheamă să mă „tragă la linie”? Ce sunt eu, prostul lor? Să vină cu ce trebuie, să aducă trupe și tehnică, rachete, blindate, să le pună sub comanda mea și atunci mai stăm de vorbă. O să fac eu liniște și pace după ce ajung Mareșal și Președinte, și mă înțeleg direct cu Trump. Sau cu Putin. Mai vedem noi cu care e mai bine.

La final am zis că am înțeles, voi lua măsuri și voi reveni cu răspunsuri. Vin pe naiba, lasă-l așa cum e că eu am alte planuri. M-am dus direct la Guvern, am intrat peste Bolojan care, ca de obicei, avea în mână o foarfecă din aia mare, de grădină, era în cămașă cu mânecile suflecate și tăia hârtii prin birou. Îmi venea să zic „Bă chelule, ți-ai ratat cariera, trebuia să te faci grădinar. Sau frizer. Sau frizer grădinar”. Auzi, frizer chel, hăhăhă. Și i-am zis „ Domn prim-ministru, vin de la ambasada Americii. Mi-au zis că ținem legătura prin mine, că sunt om de încredere și știu engleză că am lucrat la corporație. Să nu cumva să te duci și tu, că te face terci ambasadorul. Zici că n-ai timp și mă trimiți pe mine. Au zis că trebuie să mai creștem taxele, că nu e Trump mulțumit, și să băgăm banii la mine în armată”. Bolojan se uita la mine, avea chelia transpirată, era nădușit tot. Dar mâinile nu-i stăteau, clămpănea din foarfeca aia ceva de speriat. S-a uitat la mine așa vreo două, trei secunde și a zis „Da, bine” și s-a întors la tăiat hârtii. Și eu în gândul meu „Bineee, boss, i-am dat prosteală la chel, până se prinde îl trimit înapoi la Oradea că numai tâmpenii face pe aici, nu ascultă de nimeni”.

Și m-am dus la mine la minister. M-am închis în birou, am dibuit sticla de vodcă, am ras două gâturi mari și m-am întins pe canapea să-mi trag sufletul câteva minute că simțeam că leșin. E grea viața de mare șef de armată! Și ca să mă amuz, rememoram cum l-am făcut pe Nicușor Dan de tot rahatul la Timișoara. Să râdă de el toată țara, și toată Europa și toată lumea.

La Timișoara am dat ordin scurt să schimbe protocolul pe loc. Le-am zis că Nicușor știe, l-am pus în temă. Eu stăteam pe margine și când a dat onorul, am strigat la el, „ Nicușor, hai repede încoace că ți-a căzut ceva din caiet”. Ăsta, bulversat s-a învârtit ca titirezul pe loc, ziceai că-i zombie băgat în priză. Și mai ținea și mâinile lipite de coapse, și capul cu bărbia strâmbă și aplecat în față. Ce să mai zic, retard complet. A sărit SPP-istul să-l pună la loc, că începe imnul. Ce imn, ce gardă de onoare, ce președinte, gata, l-am umplut de rahat de nu-l mai spală toată Dunărea. Era pe Facebook și pe Instagram la fiecare a doua postare, filmare cu Nicușor cum se învârtea ca titirezul în fața la armata mea. Păi cum să fie ăsta Comandant Suprem al Armatei? Să îmi spună și mie cineva? Păi voi nu vedeți că dacă-i dau o kendama ăsta uită și cum îl cheamă, vede doar bila aia legată cu ață? Mai urmează să-i pun odată piedică când e live la TV și să cadă pe jos și să-și spargă nasul și gata, demisionează, se duce la el la Făgăraș să stea pe bancă în parcul cetății, unde vorbește singur și vânează muște cu caiețelul.

Că eu n-am fost bun în ochii partidului! Om semeț, senin, cu profil de președinte. Noooo, ăsta a fost bun, de-l plimbă Macron prin Europa de zici că a ieșit la plimbare cu maimuța în lesă, să n-o lase singură acasă că rupe draperiile, se răhățește în ghivecele de flori și dă ima în perucile lui madam. Nicușor ne face de tot rahatul pe peste tot pe unde ajunge. Am ajuns de toată jena. Păi cum să ai tu reacții necontrolate în fața Reginei Norvegiei? Alo, Cotroceniul, băgați Xanax în el să se calmeze, zici că-e  din serialele alea cu zombie, mai avea puțin și îi dădea una peste ochi la biata femeie. Mister Bean e pantaloni scurți, și-a ratat cariera, poate să ia notițe după cum le face Nicușor.

Păi cum băi, nene, să stai tu ca un milog lângă Fritz la poză. Asta e atitudine de președinte? Ăla stătea drept cu pamblica pe piept, și tu zici că erai ruda aia de la țară care a dormit o noapte pe bănci în gară că a ajuns mai devreme și nu avea bani de hotel. După care mai rânjești și la umbrele. La Făgăraș nu sunt umbrele? Te uitai de parcă zbura Alba ca Zăpada de mână cu Tom și Jerry pe acolo. Fi-ți-ar…..Băi, nene, zici că e nebunul satului, pichetează cârciuma și cere rânjind țigări la oameni pe uliță.

Trebuie să fac cumva să scap de el. Nu se mai poate. I-am mai făcut odată fenta, l-am driblat și l-am lăsat fără partid, l-am dat și afară pe scări cu un șut în cwr. Atunci am zis că i-am încheiat cariera politică. Dar s-a ținut tare și a ajuns primar al Bucureștiului și Președinte. Dacă-l întrebi cum, habar n-are, sigur e în lumea lui.

Că de Lasconi am scăpat, i-am zis „Da,da,da…” și am făcut „Nu, nu, nu….” și am lăsat-o fără buget în campania electorală. Și fără troli de partid. Doar nu-și imagina asta de seamănă cu Jokerul din filme că ajunge ea Președinte? Păi s-a remarcat cu ceva în viața ei? A ajuns primar la Câmpulung Muscel. Păi ăla nici măcar oraș nu e, e un fel de cătun cu străzi proaste pe care nu le-a asfaltat nici până azi. Și visa că se mută la Cotroceni, că conduce România, că stă la șprițuri și șampanii cu Macron și Maia Sandu. Păi asta dacă-i dau o hartă militară, întreabă unde e mall-ul pe hartă. I-am dat un brânci și supliment de viteză, să meargă la ea acolo la porumb să facă politică. În față la plăcintărie.

Și Fritz ăla ce tot scoate capul pe TV-uri naționale? Păi ăla cetățean român fix de anul acesta. Hai marș băi Fritz în Germania aia a ta, ce mai arzi gazul de pomană la USR. Și ăstuia trebuie să-i meșteșugesc o cheie, că prea a început să mă deranjeze, visează să ajungă președinte. Băi, săsălache, după Iohannis nu mai prinde nici un nemțălău președinția în România. S-a terminat visul ăla cu Carol I, cu conducători nemți. Gata, ne-am ars cu de alde tine! Lasă băi, Fritz că-i spun eu lui Bolojan că ai zis la ședința de partid că Bolojan e cam prost și chel și că tu ai fi mult mai bun ca prim-ministru, și-l fac să-ți trimită Corpul de Control al Primului Ministru la Timișoara. Și Camera de Conturi. Tot găsesc ei ceva ca să te omenească așa cum se cuvine. Și îi ajut și eu cu o vorbă bună, ca să te văd în crengi.

Și cum râdeam eu așa de Nicușor și mi-l imaginam agitat tot la conferințele cu președinții statelor NATO, pe Lasconi cum își rupe tocurile pe trotuarele alea neasfaltate din Câmpulung Muscel și pe Fritz cum înoată îmbrăcat în Bega, am adormit.

Și se făcea că sunt tot la minister, era soare și frumos afară, intrau razele soarelui prin geam. Și cum mă bucuram eu de razele soarelui și simțeam energia pozitivă, îmi sună telefonul. Când mă uit, un număr necunoscut cu +7 în față. Cine o fi? Să răspund, să nu răspund. Zic hai, totuși, să răspund. Și zic un „Alo” hotărât și ascult câteva clipe. Pe partea cealaltă aud un țăcănit metalic, după care, o voce spune „Aloo, allo, gospodin ministr Mosh Teniye? Zvonim iz Kremlya, bespokoyim vas”. Aoleu, rusește. Eu o ard cosmopolit „ English, please”. Vocea zice „ Not a problem mister minister, we speak Romanian, too”. „Bine, vă ascult” zic eu, cu inima cât un purice. Ce să vezi, mă suna de la cabinetul lui Putin. Mi-a zis să stau o secundă pe fir, să vorbesc cu Vladimir Putin. Auzeam pe fundal cum cineva, cred că Putin zicea pe rusă și cineva traducea în română cu accent puternic moldovenesc. „Alo, domnul ministru, ce plăcere să vă aud. Ce mai faceți? Cum mai e la București? E soare, sau tot plouă?”. Eu, răspund, „ E soare, e frumos, e bine”. La care traducătorul zice „E soare, e frumos, dar nu e bine pe naiba tovarășe Vladimir. Inflația crește, se taie bugete, se fac concedieri, vine iarna, vin facturile”. Auzeam cum Putin chicotește pe fundal, un chicotit răgușit, ca de urs care a înghițit o halbă de bere înghețată, și zice ceva în rusă gen „Да, ministrul nostru e un poet, cu soare în suflet”. Eu, cu transpirația curgându-mi pe frunte, zic „Nu, nu, domnule președinte, e bine la București. Avem armată de fier, generali care mărșăluiesc și fac exerciții, jur pe vodca mea rusească!”. Dar el, cu vocea aia liniștită, de om care a văzut toate iernile siberiene eterne și toate primăverile arabe, zice „Moș Tenie, că așa te strigă băieții la voi, nu? Am văzut pozele cu tine pe câmp, erou ud leoarcă în costum și pantofi, cu jachetă rusească – respect! Ascultă, frate, n-am nimic cu România. De ce aș ataca eu România? Am o mătușă româncă, tanti Maria, născută la Rădăuți, care-mi făcea griș cu lapte când eram copil – cu scorțișoară și stafide. Și mă învăța să cânt „Trandafir de la Moldova” pe rusește . Cum să bombardez eu statul meu preferat vecin și prieten? Nu, nu, noi suntem mai mult decât prieteni. Suntem rude! Vreau o alianță, mica, discretă, să mai stăm și noi la gura șemineului, să povestim, să mai bem o vodcă, un vin moldovenesc, să mâncăm un borș și un caviar. Ca între neamuri!”.

Eu, cu inima bătând ca un tambur la paradă, înghit în sec și zic „Alianță? Vodcă? Icre negre? Sună bine, tovarășe, dar ce ziceți de NATO? Ăia sunt aliați oficiali, cu steaguri și summituri”. Și el, râzând acum pe bune, ca un moș care povestește de tinerețe, zice „NATO? Păi tocmai de aia te vreau pe tine înăuntru, Moș Tenie! Un om al nostru, cinstit, cu inimă rusească, curată, demnă, sub costumul ăla de ministru. Te ajut eu să ajungi Mareșal – îți dau generali de-ai mei să-ți țină spatele, cu tancuri care mărșăluiesc singure pe ritm de balalaică. Apoi Președinte, că tu ești născut pentru asta, văd în ochii tăi nedreptatea din trenul de Ștefănești din copilărie. Hai, vino la Moscova, săptămâna viitoare – zbor privat, caviar nelimitat, și o discuție între rude. Fără generali de doi lei, fără noroi, fără NATO. O chem și pe mătușa Maria să ne facă un griș cu lapte. Ce zici, Moș Tenie? Na zdorovye pentru România noastră iubită!”. „Nu pot” zic eu „ nu pot, tovarășe Putin. Tu nu crezi în democrație, în Franța, în haștag, în hipsterime, în valori europene. Acum am dat declarație în presă în care zic că tu nu poți vorbi de democrație. Ești ultimul om care poate vorbi de democrație!”.

„Măi Moș Tenie, măi Mareșale, măi Președinte de țară. Cine mai crede în democrație? Eu, unul, nu. Trump? Nici atât. Macon? Dar tu? Tu crezi în ea, sau doar o arunci așa, în declarații? Ascultă la mine, democrația e ca grișul mătușii Maria: dulce la început, dar dacă-l lași prea mult pe foc, se lipește de oală și devine lipicios. Noi, la Moscova, avem un sistem mai bun – țar cu consilieri, balalaică și tancuri care nu întreabă decât pe președinte dacă au voie să mărșăluiască. Tu vii aici, bei un pahar, o sticlă, o ladă, guști caviarul, și-ți dau eu rețeta: un pic de înțelepciune și ordine rusească, un strop de haiducie românească, și bum – ești Mareșal cu stele pe umăr, Președinte cu discursuri care fac generali să plângă de emoție. NATO? Ăia sunt ca „nașul” din trenul de Ștefănești, care te verifică la bilete, dar tu știi cum să-l fentezi. Fă-te omul nostru înăuntru, șoptește-ne la summituri, și noi te facem erou național, de o să scrie în cartea de istorie despre tine și peste 500 de ani. Fără noroi, fără generali– doar caviar, vodcă și un plan să facem Europa să danseze kazacioc. Ce zici, Moș Tenie? Trimit avionul?”

Eu, cu telefonul lipit de ureche, simt cum inima mi se oprește un moment, apoi pornește la trap de cal din inima Siberiei. „Tovarășe Putin, sunteți un conducător măreț, demn de renumele Rusiei. Grișul mătușii Maria? Caviar? Zbor privat? Sună ca o capcană dulce, din aia care te lasă cu burta plină și conștiința goală. Dar… dar ce zic băieții de la minister? Ce zice nevastă-mea, care mă așteaptă acasă? Și șoferul ăla turnător, care acum probabil tastează furios pe telefon să anunțe presa că ministrul vorbește cu Putin la telefon? Nu, nu pot, tovarășe. Nu încă. Dați-mi un ceas să mă gândesc, să beau un păhărel în solitudine, să văd dacă steaua mea din frunte nu e de fapt o stea roșie. Dar promit: dacă vin, aduc cu mine un tren întreg de Ștefănești, plin cu haiduci care știu să fenteze orice naș – inclusiv pe ăia din NATO. Na zdorovye, pentru acum. Și spuneți-i mătușii Maria că grișul ei mi-a salvat ziua.”

Și închide, cu un râs care răsună ca un ecou din Piața Roșie, lăsându-mă singur cu razele soarelui care acum par niște faruri în ceață de Volgă sovietică. Aoleu, ce fac? Să sun la generali – nu, ăia sunt ocupați cu exerciții de grătar secret. La presă? Mai rău, o să apară titluri cu mine dansând kazacioc în Piața Victoriei pe biroul lui Bolojan. La nevastă? „Dragă, plec la Moscova să mă fac Mareșal și Președinte la un griș cu lapte și o vodcă mică”. Nu, mai bine deschid sticla aia pitită – aia cu etichetă albastră, care mă face să vorbesc fluent în vise rusești – și mă gândesc. Alianță? Mareșal? Președinte? Sună prea bine ca să fie o fantezie de mahmur, dar cu Putin, cine știe – poate e începutul unei prietenii care schimbă hărți și zone de influență nu doar pahare. DEMN, băieți, demn și cu poftă de dulce. Moscova, așteaptă-mă – sau poate nu, că nevastă-mea are griș mai bun acasă. Poate!”

Și m-am trezit scuturat de frisoane și de bubuitirule din ușa de la biroul meu de ministru. Am deschis buimac, erau ordonanțele cu pistoalele în mână. Aoleu, doar n-a venit DNA-ul să mă ia. „Domnule ministru, ne-ați speriat, se tot auzea prin ușă cum vorbea cineva rusește tare în biroul dumneavoastră și ne-am gândit că au intrat spionii peste dumneavoastră și v-au luat prizonier.” I-am liniștit repede- „Mă uitam pe Youtube la evoluția războiului din Ucraina și zbierau unii acolo pe rusește”. Și le-am trântit ușa în nas.

Vladimir, unde ești, Vladimir, vin acum la Moscova.

 

* ATENȚIE ! Acest text este un pamflet și/sau ficțiune și va fi tratat ca atare. Orice asemănare cu personaje sau întâmplări reale este pur întâmplătoare.

** PAMFLÉT s.n. Scriere satirică în proză sau în versuri în care sunt înfierate atitudini, fapte, concepții negative.

*** SATIRA este o formă literară de critică a slăbiciunilor individuale, sociale sau general omenești, adesea într-un mod acuzator. Caracteristicile stilistice ale satirei sunt ironia, exagerarea caricaturală a unor aspecte particulare și construirea unor relații neobișnuite de aparență absurdă. 

**** FICȚIÚNE, ficțiuni, s. f. Reprezentare produsă de imaginația cuiva și care nu corespunde realității sau nu are corespondent în realitate; plăsmuire a imaginației; născocire. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. fiction, lat. fictio, -onis.