Au intrat peste mine angajații din minister cerând explicații și i-am dat afară/ N-au ei față de explicațiile mele/ De ce pun interimari peste tot – la Spitalul Militar, la Steaua, la Marele Stat Major ?/ Ca să-i încurc pe toți, să nu știe stânga ce face dreapta/ Erau să-mi explodeze mațele în ședința de Guvern/ M-a sunat Putin cu o propunere. Din nou. Cred că a găsit ceva interesant la mine/ Au apărut bancuri cu mine, cică sunt la fel de lunatic ca Nicușor. O să mă ocup de cei care fac bancuri pe seama mea când mă întorc de la Moscova. Pe „tanchi, tanchi”

 

Așa de tare m-a enervat ziua de astăzi încât a trebuit să mă pun din nou pe scris. Nu este zi să nu treacă cu vreun scandal, un circ, o ceartă. Practic, m-am dus binedispus de dimineață la muncă, la minister, și am avut bună dispoziție până când niște șefuleți din minister s-au gândit ei mai bine cum să facă să îmi distrugă ziua. Mă dădeam așa liniștit prin birou cu trotineta Abrams primită de la americani pentru teste. Pentru că nu mai merg cu ea la partid că mă vede din nou vreun prost și mă pune pe Facebook. Și trotineta o testez pentru că am de gând să fac un detașament de elită pe trotinete. Dotez armata mea cu trotinete și dacă vine Putin, dezlănțui iadul trotinetist pe el.

Și mă trezesc cu ei în birou, trecuseră și de secretariat, și de cancelarie. Nici n-au sunat la secretariat, nici la aghiotant, nici nu s-au programat. M-am trezit cu ei rupându-mi ușa ministerială și intrând năvală peste mine, zicând că fac armata de rahat, că am ordonat mobilizarea dezastruoasă a rezerviștilor din București, că n-am studii, că n-am o zi de armată, că m-am dat cu trotineta prin sediul partidului și m-a filmat careva și m-a pus pe net. Păi cum așa? Păi uite așa, am zbierat eu la ei. „În primul rând începeți cu bună dimineața și să trăiți, după care spuneți permiteți să raportez. Clar? Aici e minister de armată, de apărare militară a națiunii noastre, a Parisului, al Bruxelles-ului și a NATO, nu maidanul vostru. Ia, toată lumea poziția de drepți că vă mănâncă tribunalul militar!”.

Păi unde se credeau? La unitățile lor de rahat, unde spală pe jos cu combustibil de tip M și zic că e motorină, după care o pun în camioane de se duc naibii motoarele? Nu! Se află în fața unui ministru ales de prim-ministru, care a fost propus de președinte parlamentului. Președinte care a fost ales democratic. Subliniez. DEMOCRATIC. Exact așa cum a vrut Bruxelles-ul. Democratic. Președinte genial la matematică pentru care 100-15-65 fac 30. Nu 20. Așa și a- adunat și procentele când a candidat. Un om fără empatie, fără orientare spațio-temporară, un mâncător de muci pe care l-am dat afară cu șuturi în cWr din sediul USR și care a intrat pe fereastră la Cotroceni.

„Doriți explicații?” am tunat eu. „Vă dau imediat explicații. Nu toată lumea a urmat carieră militară. Și în civilie e greu cu școală și muncă. Lucrezi, n-ai timp să înveți. Înveți, n-ai timp să muncești și n-ai bani nici de mâncare. N-am făcut armata. Da, corect! Am fost la muncă. Și la studii. Toată viața mi-am dorit să am timp de armată. Să ajung și eu colonel, general, mareșal. Dar n-am avut timp. Acum, când poporul m-a pus șef la armată, demonstrez în fiecare zi cât de perspicace sunt și ce tenacitate am. Și ce dacă am ordonat mobilizarea rezerviștilor de pe o zi pe alta. Trebuia să văd cum vă descurcați. Dacă vin rușii peste noi? Ce facem atunci? Pe ce ne bazăm? Avem nevoie de oameni care știu să țină arma în mână, să apere țara. Acum vedem unde sunt punctele slabe. Și punctele slabe nu sunt nici studiile mele, nici la faptul că n-am făcut armata când era obligatorie, pentru că eram la serviciu și la școală, nici faptul că mă dădeam cu trotineta prin sediul partidului. Punctele slabe sunt la proasta voastră organizare. Și faptul că vă mândriți cu haina militară, pe niște salarii foarte mari și habar nu aveți să organizați o mobilizare a rezerviștilor. Voi faceți armata de rahat. Și România în fața NATO! Să vă fie rușine! Stânga împrejur și plecați de aici! Să vă pregătiți să fiți dați afară din armata mea și să dați ochii cu procurorii militari! Rușine! Afară! Afară că chem Poliția Militară! Aveți tupeu să intrați peste un demnitar de stat la intimidare. Afarăăăăă! Nu meritați nici o explicație!”

Și au făcut stânga împrejur și duși au fost. Păi cum? Nu vă e rușine. Îmi cereți mie socoteală? Păi voi nu aveți ce căuta în armata mea. O să vă dau afară, să muriți de foame la colțul străzii. Păi eu sunt demnitar de stat, ministru, cum de aveți tupeu să intrați peste mine în birou? Ce credeau? Că gata, îmi dau demisia și fug? Eu? Păi eu am sânge de Mareșal și Președinte, șef de stat, nu de cătană unsuroasă.

O să mă ocup să-i degradez militar, să-i dau afară. Și să aduc pe alții, din partid.

Oricum, sincer să fiu, m-am cam tăiat pe picioare, mă cam luase leșinul, crezusem că vin să mă aresteze, că e vreo lovitură de stat. Am dat-o eu pe tupeu și pe controlul situației, dar am cam fost la limită. Noroc că a venit aghiotantul meu de la Giurgiu, iubitul meu copil cinstit și frumos, cu un ceai de mușețel aburind și o bagheta franțuzească. I-am făcut semn să închidă ușa și i-am spus ce am pățit și cât de rea și nedreaptă e lumea în ministerul meu. Și i-am mai spus că într-o zi, dacă lucrurile merg așa cum le-am plănuit, o să-l pun șef de Stat Major și o să-l fac general. Vai, câtă bucurie am văzut în ochii lui senini și limpezi. Chiar a început să mă mângâie discret pe mână când vorbeam. Câtă inocență!

„Și, da” am continuat eu, confesându-mă „pun peste tot numai interimari. Câte două-trei luni. Pentru că n-am nevoie de avizul CSAT-ului. Și la Steaua, și la Spitalul Militar, și la Marele Stat Major. Și oriunde vreau eu și situația o impune. Și asta, sincer să fiu, chiar dacă n-am voie. Și ca să-i încurc și mai tare, îi numesc pe trei luni, dar în comunicatele de presă spun două luni, așa cum voi face cu generalul de brigadă Mădălina Maxim la Spitalul Militar, sau cum am făcut la Steaua. În conferință am spus patru luni, în contract șase. Hahaha, ca să nu mai înțeleagă nimeni nimic. Și dacă tot am zis Steaua, cum își imaginează ciobanul ăla misogin, țăranul ăla anacronic, care toată ziua e cu Dumnezeu în gură, că o să asocieze vreodată Steaua armatei cu el. Cine e el? Un pupător de moaște, un incult, un țărănoi fără școală care a făcut închisoare. Ce să caute ăla lângă Steaua armatei, Steaua care a învins Barcelona în 86 la Sevilla, Steaua lui Lăcătuș și a lui Duckadam? Poate să îmi spună cineva, rezonabil, cum se poate ca ăsta, ciobanul neamului, să ia Steaua armatei?

Și dacă e să fac un spirit de glumă, dragul meu, omul în fața căruia simt să mă dezbrac de haina ministerială și politicianistă, am reușit să scriu istorie aici la Ministerul Armatei mele. Printre mulți eroi ai armatei române, cum ar fi generali Constantin Prezan, Ioan Dragalina și Alexandru Averescu, eroi al Primului Război Mondial, sau sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu, avem și generalul Florentina Ioniță – Radu, eroina de DNA. Hahaha, o să-i bag pe toți în pușcărie, ăștia care nu ascultă ordinul la mine. Îi trimit la canal!”

Mă uitam la iubitul meu copil locotenent de la Giurgiu cum râdea, cu toată inocența și puritatea din lume. Și simțeam așa un fior cum mă furnică. Ce frumusețe de băiat. O să-i pun pe incompetenții ăia de la partid de la Giurgiu să-l promoveze pe Facebook, să vadă toată lumea că el e alesul meu, curajosul partidului.

I-am spus să plece pentru că aveam ceva treburi ministeriale, și apoi, în timp ce căutam în fundul biroului, dau de un borcănoi cu icre negre gata amestecate cu unt, deschid borcanul, rup bagheta și mănânc. Incredibil ce gustoase puteau să fie. Aș fi tras și un gât de vodcă, dar dacă sună Bolojan și mă cheamă la Guvern și mă miroase? Am mâncat așa o jumătate de borcan cu bagheta aia franțuzească, o minunăție. Nu mă mai săturam. În timp ce mâncam mă gândeam la tovarășul meu de planuri și de suferință politică, și la faptul că mai am puțin și o să-l pun șef în Agenția Sanitară Militară, șef peste toate spitalele militare din țară. Să taie și să spânzure în sistemul ăsta nenorocit. Să verifice la sânge achizițiile și să coordoneze activitatea acolo. Rareș Tudor, Rareș Tudor, hai că acum avem oportunitatea să controlăm nenorocirea asta de sistem ca eu să ajung Mareșal și Președinte. Să-i învățăm pe toți corupții ăștia cum stă treaba cu progresismul hipsteresc de care și-au bătut joc. Și poate într-o zi băgăm și groaza în Fritz, poate are nevoie de analize, de tratament, și îmi vine și mie rândul să-i scot ochii ăia de săsălău că nu m-a ascultat să nu-l bage pe Nicușor la poză, că ne facem toți de rahat la partid cu maimuța aia de e președintele României acum. Și el nu și nu, ca să arate cine e el, și cine e maimuțoiul cu abacul. Dar nu-i nici o problemă, îi rad eu și pe sprâncenat, angry birds-ul de Bolojan, și pe săsălache de Fritz și pe maimuțoiul de Nicușor.

 

 

Și brusc sună telefonul. Bolojan. Răspund. „Hai la guvern că avem ședință de guvern” zice coșmarul bugetarilor”. „ Vin, ce să fac, răspund eu”. Noroc că am mâncat și mi-a picat bine.

Când ajung în fața ministerului să mă urc în mașină, hop apare protestatarul Marian Ceaușescu cu telefonul în mână. „Moș Tenie, bă escrocule, dă banii înapoi băăăăă, escrocule. Dă bă banii înapoi băăăă, escrocule”. „Ce bani?” întreb eu. Credeam că mi-a intrat salariul pe card mai devreme sau ceva de genul. „Banii de pe alea 50 de milioane de fiole de vaccin, băăăă, escrocule. Userist escroc, dă bă banii, băăăăă”. Mă uitam la el și nu înțelegeam povestea cu dozele de vaccin și cu banii. Și de ce mă face escroc pe mine. Să-l facă pe Florin Cîțu, Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă. „Dă bă escrocule miliardul de euro înapoi” striga în continuare.

M-am băgat în mașină și am plecat. Auzi la el, un miliard de euro. Păi dacă aș avea bani ăștia aș da lovitură de stat, mai ceva ca Georgescu, i-aș aresta pe Bolojan și pe Nicușor și i-aș plimba în cuști pe străzile din București în timp ce lumea m-ar ovaționa ca eliberator, Mareșal și Președinte. Pfoai ce coșmar e și Ceaușescu ăsta, apare când nu te aștepți.

Ajung la guvern, cer o cafea și o apă mineral, parcă mă cam balonasem la stomac de la icrele alea, și mă pun la masa de ședință, pregătit mental să mă lupt cu toți, să domin situația, să demonstrez că sunt o capacitate. În dreapta mea se pune Țoiu, colega mea de la Externe și în stânga, Buzoianu de la Mediu. Buzoianu asta e mai tolerabilă dacă nu deschide gura să scoată ceva sloganuri pe ea, dar când o văd pe Țoiu, îmi dau lacrimile.

Și începe ședința. Bolojan bălmăjea ceva ca la Oradea, vorbea în bărbia lui aia triplă și era agitat, cred că mai avea ceva te tăiat prin birou pe la el și nu a apucat să taie tot. Ăsta are fetișuri cu foarfece de grădină, dacă mai rezistă până în martie, de ziua lui, îi cumpăr o drujbă și îi slăbesc lanțul, poate se apucă să taie cu ea și sare lanțul și să vezi atunci panică.

Și cum stăteam eu concentrat, simt cum îmi vine să dau o bășină. Și strâng din buci, poate o ia invers și se stabilizează în mațe. Bășina, încăpățânată, stătea acolo. Lasă că o dau fâsâită și o împrăștii rapid, nu pare un pericol. O dau și gata, aia e. Și o scot ușor, din balans pe scaun, ca un dans stânga dreapta, de pe o bucă pe alta. Pfoai, direct mortăciune putrezită. Băi, nene, stai așa că le dau omorul la ăștia dacă mă apucă și mai vine una. Mă uit în stânga la Buzoianu. Nimic. Mă uit în dreapta la Țoiu. Nimic. Taci că-i bine, n-au simțit. Poate e doar o bășină rătăcită, bine că a ieșit și nu s-a întâmplat nimic. Mai trec vreo 5 minute, Bolojan vorbea singur, în bărbia lui acolo, zicea narativul lui preferat cu tăiem, eficientizăm, dăm afară, concedieri, când simt că vine una din aia monstru, de zici că ți-au luat-o mațele la vale și vor să iasă la aer. Pfoai, am rămas fără aer, nu mai puteam să respir, mă balonasem tot. Asta e răzbunarea mațelor. Na, cum scap de asta? Să o țin, nu puteam, ziceai că e vie și vrea afară la aer. Să o dau din balans pe scaun, le omor pe astea două, cad la datorie. Nu-mi termin gândul și iese. N-am mai ținut de ea că n-am mai putut. Zici că avea voință proprie. Răsucită a ieșit. M-am îngălbenit instantaneu și m-au luat transpirațiile. Puțea grav. Grav de tot. Mă uit în stânga, Țoiu aproape leșinase, era KO, se lăsase moale pe scaun și se învinețise la față, de ziceai că-i victimă de atac chimic. În dreapta, Buzoianu s-a ridicat în picioare și a început să zică „Refuz, rezist/ Gazelor de șist” și „Puie Monta, Puie Monta”. Avea ochelarii aburiți, se ținea de masă și tremura. „Au dat jandarmii cu porcușorul, o să intre peste noi” a mai șoptit și s-a trântit pe scaun. Oricum toți din guvern o știu pe asta că e cam sărită, n-o mai bagă nimeni în seamă. Nasol, le-am intoxicat pe astea două.

Aoleu, trebuie să ies. Următoarea e cu stropi, și simt cum se naște în mine cu o forță ieșită din comun. Pun mâna pe telefon și îi scriu repede lui Bolojan, domn prim ministru, mă scuzați, trebuie să ajung la WC, am mâncat ceva nasol și m-am stricat la stomac. Când dau send la mesaj, realizez că de fapt scrisesem pe grupul de whatsapp al miniștrilor. Șterg rapid mesajul și când ridic ochii din telefon, tot guvernul se uita la mine, mai puțin Bolojan care se chinuia să mai taie ceva cu o forfecuță de manichiură, că-i dădea cu rest de la ăia trei ani de studii superioare de matematică de la Timișoara. Am lăsat-o așa, m-am ridicat și dau să ies. Bolojan nici măcar n-a văzut că m-am ridicat, se certa cu o hârtie. Fac doi pași și prrrrrrrrp, iese blestemul afară din mine prin partea dorsală, mai ceva ca flăcările din coada unei rachete Tomahawk, fără stropi din ce am sesizat. Ce să mai….direct hoit de pește în putrefacție, de zici că icrele alea au eclozat direct sturioni putreziți în mine. Nici măcar nu m-am mai uitat în spate, am rupt ușa și dus am fost. Calculam mental câți pași mai am până la WC, și am început din mers să desfac cureaua de la pantaloni, să desfac nasturii și fermoarul. Era chestiune de fracțiuni de secundă.

Bine că am ajuns la WC. Vai ce ieșea din mine. Jet direct. Purjam rahatul din mine cu presiune și mă țineam de WC ca să nu decolez. După fiecare serie care ieșea, parcă se crea vacuum în mine, nici nu mai puteam să respir. Efectiv îmi venea să urlu de groază, aveam senzația că mi s-au lichefiat toate organele în interior și le scot sub formă de jeturi de rahat. Și mațele bolboroseau. Și când se opreau, încă o serie ieșea. Și iară bolboroseau, și iară ieșea. Ziceai că a explodat ceva în mine, tot azotatul ăla de amoniu confiscat în Portul Constanța și depozitat în soare, care dacă ar exploda, situația de la Beirut din 2020 ar fi copilărie. Ar rade tot! Constanța, rafinăria de la Midia Năvodari, portul, poligonul de la Capul Midia, inclusiv baza de la Kogălniceanu. Ia mai dă-i naibii de americani, să le explodeze taraba, cu tot cu portocaliul ăla de Trump. Și așa respiră aerul degeaba pe aici, pun pe toți nebunii în funcții politice de răspundere.

Într-un final, după câteva minute, s-a făcut liniște în mațele mele. Mirosea exact ca o piață de pește din Asia. Aproape imposibil de respirat la locul faptei. Am ieșit din WC mai mult mort decât viu, mă simțeam extrem de vlăguit și amețit. Clar, am ceva grav, clar e de la icrele alea cu unt. M-am întins pe o canapea pe holul guvernului, nu mai puteam nici să mișc. Noroc că m-a văzut un SPP-ist și a chemat urgent ambulanță cu medic de la spitalul SRI că era mai aproape. Le-a zis să vină ușor, ca să nu afle presa. Direct în perfuzii m-au băgat acolo pe canapeaua de la guvern, pe hol. Și deliram, parcă aveam febră, și medicul care mă consulta parcă vorbea rusește și semăna cu Putin. Ba era Putin, ba era Macron, ba era generăleasa aia de vreau să o pun șefă la Spitalul Militar care zicea că e în general maxim iubirea. Vedem în fața ochilor numai trenul de Ștefănești, cum fugeam de naș că nu aveam bilet, și nașul semăna cu Fritz, taiga rusească și o iarnă năprasnică asezonată cu reni, caviar și vodcă, trotinete Abrams, pe Bolojan cum tăia bugetul cu sabia de samurai, pe Nicușor cum număra pe degete 100-15-65=30.

Am realizat, în delirul meu, că m-au dus repede într-un birou, că se terminase ședința de guvern și Bolojan se pregătea să mai taie ceva, dar mișuna presa prin clădirea din Victoriei și asta mai lipsea, o imagine cu mine pe Facebook, cum zac cu perfuzia în venă pe holurile guvernului ca să râdă toată armata mea de mine. Cum ar veni, Moș Tenie, căzut la datorie la guvern, învins de tăieri și de caviar.

Și cum stăteam acolo în stare de leșin, ba îmi reveneam, ba leșinam, ba adormeam, sună telefonul. Mă uit pe ecran. Kremlinul. Răspund. Putin. Râdea. Și el, și traducătorul. Zice Putin „Măi Moș Tenie, măi băiete, măi tovarășe, caviarul rusesc nu se mănâncă cu baghetă franțuzească. Ci cu pâine prăjită. Și se taie cu vodcă. În caz contrar se blochează fierea în tine. Ne-am înțeles?”. „Da” răspund eu. Ce puteam să mai zic? Eventual să-i cer și rezultatul de la analize că astea de la spital întârziau. „Dar, auzi, ce vreau să-ți spun eu, uite, m-am mai gândit un pic și am găsit cel mai bun plan pentru tine. Pentru că am încredere în tine și văd potențialul tău. Nu ca îngălații tăi din România interesați de ciordeli ieftine, tăieri și ecuații de gradul trei cu zece necunoscute. E timpul să gândim balșoi, să gândim măreț. Să gândim rusește” zice Putin. „Eu zic că cel mai bine e să ajungi rapid la Moscova și să te bag în armata mea. Direct colonel. Și pun troli mei să te promoveze pe TikTok și pe Telegram, ca soldat bun, cel mai bun. Și facem filmulețe pe front cum iei prizonieri ucraineni, cum mergi pe tanc în fața trupelor, cum le rupi naziștilor și banderiștilor oasele prin Ucraina. După care intri triumfal primul în Kiev și-l iei prizonier pe actoraș. Și-l ridici în fața trupelor de un picior cu capul în jos, în timp ce urlă de groază și dă din mâini. Și eu te fac general al Armatei Ruse după aia. Și o să zic cu mândrie națională că cel mai bun soldat rus e românul Moș Tenie, general. Și stai lângă mine la parada de 9 mai, la Kremlin, și te salută toată armata mea. Apoi atacăm Moldova. Praf îi facem. În 24 de ore cucerim Chișinău și o prindem pe stafidita aia de Maia, o facem femeie de serviciu la Ermitaj, să spele pe jos și să șteargă praful. Și atunci te numesc Mareșal al Armatei Ruse și te pun guvernator al Moldovei. Putere discreționară, nici nu mă interesează ce faci acolo, am încredere 100%. După câteva luni atacăm România. Cu ce rezerviști am văzut la tine, o să fie mai rău decât în exercițiul ăla militar din Germania, de armata trăgea cu gloanțe oarbe și poliția trăgea în ei cu muniție adevărată. La voi, la români, dacă am dat drumul la grătare și la bere și punem și manele, dezertează toți rezerviștii. Și ajungi Mareșalul Moș Tenie, guvernatorul României. Pe Bolojan, pe Nicușor Dan și pe Fritz îi băgăm în niște cuști, așa cum vrei tu, și tragem cu praștia în ei pe străzi. Guvernator vei fi câțiva ani, apoi ajungi președinte. Așa o să ai țara ta și prietenia mea pe veci. Hai, te aștept la Moscova”. Și închide telefonul.

Na belea, ce fac eu acum. O fi fost real apelul, n-o fi fost. Că acum parcă am prins putere, pot să mă ridic de pe canapea. S-a terminat și perfuzia, parcă sunt mult mai bine. Numai că sunt leoarcă de sudoare și miros a sturion putrezit. Undeva, departe, se aude foarfeca lui Bolojan cum taie ceva.

Nici nu știu ce să fac. Să-l sun pe Sarkozy? Nu-l sun că e în pușcărie, i-au dat ăștia 5 ani cu executare. Să-l sun pe Macron? Nu-l sun că-l bate nevastă-sa. Am uitat unde am fost instruit în Franța să sun dacă mă sună Putin. Naiba să-i ia, că și ăia mi-au promis că mă fac Mareșal și Președinte dacă-i trag preșul lui Lasconi și dacă-i fur partidul maimuțoiului cu abac, Nicușor. Că la numărul ăla pe care l-am memorat, de fix cu prefixul Parisului, nu mai sun că nu răspunde nimeni. În plus, am stat o săptămână lângă telefonul ăla fix din Champs Elysees și n-a sunat nimeni.

Și cum stăteam așa, nehotărât ce să fac, aud două voci. Una, spunea un banc, cealaltă, râdea. Bancul suna cam așa. Cică l-a luat pe Nicușor Abac, 100-65-15=30 în armată. Și la cât de lunatic era, au evitat să-i dea armă pe mână. I-au dat o mătură și i-au zis că e pușcă. Și că trebuie să o îndrepte spre dușman și să zică „pușchi, pușchi” ca să tragă ca o armă. Le-au zi și celor din unitate, bă, atenție la ăsta, când pune mătura la umăr și zice „pușchi, pușchi”, vă dați cu cracii în sus, ziceți că v-a nimerit. Și în câteva zile, la aplicații, Nicușor a ieșit cel mai bun trăgător. Pușchi, pușchi, soldații se împrăștiau pe jos de râs, ca să-i facă maimuțoiului damblaua. Și a dus-o așa câteva luni, defila cu mătura, dormea cu mătura, mergea și la masă cu mătura după el. Cum vedea ceva suspect, punea mătura la umăr și „pușchi, pușchi”, dobora tot. Era clar că juca perfect rolul de nebunul unității.

Numai că intră rușii peste noi. Mobilizare totală, toată lumea pe aliniamentul Focșani, Nămoloasa, Galați, lupte grele, ploi, noroaie. Nicușor al nostru, în tranșee cu mătura la umăr și obrazul lipit de ea. Cum vedea rusul, cum „pușchi, pușchi”. Remarcaseră ceilalți din pluton că între scobit în nas și ecuații de gradul 3 cu 10 necunoscute, ăsta vedea cel mai bine la distanță, vedeau ceilalți dușmanul, și trăgeau după ruși ca la vânătoare de potârnichii. Bine, nici nu era greu, că ăia beți fiind, se mișcau greu și nici nu simțeau când sunt împușcați. Doar se prăbușeau.

Dar într-o zi, Nicușor al nostru rămâne singur. Nimeni în dreapta, nimeni în stângă, atac infernal, împușcături, explozii. Și dă nas în nas cu un tanc. Pune mătura la umăr și „pușchi, pușchi”. Tancul nimic. El insistă. „Pușchi, pușchi, pușchi”. Tancul, nimic, venea spre el. Ăsta, deja cu pantalonii plini se pune în fața tancului și „pușchi, pușchi,pușchi”. Minune. Tancul se oprește. Pe turelă iese Moș Tenie și începe „tanchi, tanchi”…

Spre rușinea mea, m-am prins târziu. M-au făcut idiot. O să mă ocup de ei când mă întorc de la Moscova pe „tanchi, tanchi”.

 

 

* ATENȚIE ! Acest text este un pamflet și/sau ficțiune și va fi tratat ca atare. Orice asemănare cu personaje sau întâmplări reale este pur întâmplătoare.

** PAMFLÉT s.n. Scriere satirică în proză sau în versuri în care sunt înfierate atitudini, fapte, concepții negative.

*** SATIRA este o formă literară de critică a slăbiciunilor individuale, sociale sau general omenești, adesea într-un mod acuzator. Caracteristicile stilistice ale satirei sunt ironia, exagerarea caricaturală a unor aspecte particulare și construirea unor relații neobișnuite de aparență absurdă. 

**** FICȚIÚNE, ficțiuni, s. f. Reprezentare produsă de imaginația cuiva și care nu corespunde realității sau nu are corespondent în realitate; plăsmuire a imaginației; născocire. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. fiction, lat. fictio, -onis.