Există momente în care istoria pare să aibă un simț aproape teatral al sincronizării. Zile destinate sărbătorii devin zile ale rupturii. Lumânările aprinse pentru speranță luminează, de fapt, sfârșitul unei epoci.

În Serbia anului 1999, bombardamentele NATO au început pe 24 martie, iar câteva săptămâni mai târziu, în plin Post Mare, Belgradul trăia Paștele ortodox sub sirene. Țara era condusă de Slobodan Milošević. Paștele, centrul spiritual al anului ortodox, s-a suprapus peste explozii și poduri distruse. Regimul nu a căzut atunci — dar imaginile au rămas întipărite în memoria colectivă. Un an mai târziu, presiunea internă avea să-l înlăture.
În România, decembrie 1989 a avut o încărcătură și mai dramatică. Pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun, Nicolae Ceaușescu era executat după un proces fulger. Pentru milioane de români, sărbătoarea Nașterii s-a confundat cu sfârșitul unui regim. Simbolic, momentul a fost devastator și eliberator în același timp. Crăciunul nu a provocat căderea, dar a devenit cadrul ei moral.

În Panama, pe 20 decembrie 1989, intervenția americană l-a înlăturat rapid pe Manuel Noriega, cu doar câteva zile înainte de Crăciun. Atmosfera festivă a fost înlocuită de tancuri și incertitudine. Momentul ales a amplificat șocul psihologic, chiar dacă decizia a fost în primul rând militară.
În Irak, regimul lui Saddam Hussein s-a prăbușit în aprilie 2003, într-o perioadă care a coincis cu Ashura pentru comunitatea șiită. În Libia, căderea lui Muammar Gaddafi în 2011 nu a fost legată de Ramadan, dar a avut loc într-un sezon regional al revoltelor, un alt tip de „moment simbolic”.
Și apoi există Iranul — o societate în care Anul Nou persan, Nowruz, este mai mult decât o sărbătoare. Este o ancoră identitară, o celebrare a primăverii, a reînnoirii, a continuității culturale de mii de ani. Nowruz nu aparține doar religiei, ci civilizației persane însăși. În jurul mesei Haft-Seen, familiile își reafirmă legătura cu trecutul și cu viitorul.

Din perspectivă istorică, dacă un moment major de criză politică ar coincide cu Nowruz, impactul ar fi în primul rând simbolic. Nu pentru că data ar decide rezultatul, ci pentru că ar amplifica emoția. O ruptură într-o zi a reînnoirii ar crea o imagine puternică: început și sfârșit în același cadru.
Dar lecțiile ultimelor decenii sunt clare. Regimurile nu cad din cauza calendarului. Ele cad când:
elitele se fracturează,

• instituțiile își pierd coeziunea,
  economia erodează loialități,
  societatea civilă devine imposibil de ignorat.

În Serbia, schimbarea a venit prin mobilizare internă. În România, revolta populară a precedat execuția de Crăciun. În Irak și Libia, intervenția externă a înlăturat liderii, dar nu a garantat stabilitatea.

Zilele sfinte nu provoacă prăbușiri. Dar le încarcă de sens.

Nowruz, cu simbolismul său al renașterii, ar transforma orice cotitură politică într-un moment memorabil. Însă istoria arată că adevărata presiune asupra unui regim vine din interiorul societății — din acumularea tăcută a nemulțumirii, din schimbarea generațiilor, din pierderea fricii.
Calendarul poate oferi metafora. Oamenii scriu însă deznodământul.

Iar atunci când o epocă se încheie într-o zi destinată începuturilor, memoria colectivă nu uită.

Ps.Azi dimineata Israel a atacat Iranul,USA la fel,Iranul este pregatit si el.Turcia se pregateste si ea.Urmasii persilor au inceput sa afiseze Faravaharul-figurile innaripate prevestind ciclurile vietii,mortii si nemurirea sufletului.Celulele iranice din intreaga umanitate au chemat la alianta sub semnul sau.Stie cineva din societatea noastra oare ce reprezinta-ma tem ca nu.Raul a fost facut.Raul a inceput.Lumea de maine nu o vom mai recunoaste

Prof dr Liviu Pandele,red sef Stiri ABC,Balkan News,membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania