Explozia de la Beirut din 2020 – accident sau mână criminală? /Scenariul se repetă – România, următoarea țintă?/ Încrengăturile din spatele unui transport de azotat de amoniu care n-a mai ajuns la destinație, dar care a aruncat în haos și criză economică și umanitară Statul Libanez / Legăturile elitei politico-financiare din Orientul Mijlociu cu România sunt documentate de un serviciu de informații străin / Ipoteze de lucru sau scenariu în plină desfășurare? 

 

Disclaimer – acest articol reprezintă un demers jurnalistic bazat pe o serie de evenimente documentate și pe o serie de aparente coincidențe care, odată cercetate în profunzime, duc către o serie de fapte, situații și personaje mai mult sau mai puțin cunoscute. Textul de mai jos este un semnal de alarmă care ar trebui să pună în gardă autoritățile din România în contextul războiului economic în care ne aflăm și a conflictului armat din Ucraina, mai ales autoritățile care se ocupă cu infrastructura portuară sau militară.

               În primul rând dorim să subliniem faptul că nu credem în coincidențe. În al doilea rând, e nevoie să conturăm lumea contemporană care în ultimii ani a fost din punct de vedere social și economic zdruncinată, lucru ce a reconfigurat anumiți poli. Atât politici, cât și economici. Omul de rând, inclusiv tu, cel care citește aceste rânduri, este afectat de crizele sociale declanșate de pandemia de Covid-19, de conflictul militar între două sisteme care are loc pe teritoriul Ucrainei, de o criză umanitară și de un soi de criză economică, economie perturbată de creșterea aproape incontrolabilă a prețului resurselor și de reconfigurarea traseelor comerciale, reconfigurare la care România asistă pasiv.

               Trebuie să înțelegem că nu este prima dată când omenirea se confruntă cu astfel de crize, dar este PRIMA DATĂ când aceste crize afectează aproape fiecare OM de pe planetă, fiind un atac concertat asupra sistemelor politice și sociale.

               În spatele acestor desfășurări de forțe ostile OMULUI simplu se află un sistem plin de rețele ostile, oportuniste, care speculează slăbiciunea umană și incapacitatea organizatorică a unor state. O cercetate în profunzime a unor date, fapte și evenimente, a prezenței unor personaje cu identități și CV-uri cel puțin discutabile, duc lucrurile într-o sferă în care răspunsurile cerute se transformă în întrebări și suspiciuni rezonabile.

               Articolul acesta se bazează pe informații care provin din surse deschise, dar și de informații venite „pe surse”.

               Istoria recentă consemnează faptul că în data de 4 august 2020, la Beirut, capitala Libanului, peste 2750 de tone de nitrat de amoniu, depozitate în condiții improprii în portul Beirut timp de șase ani, au explodat. Cercetătorii au analizat propagarea undei de şoc, pornind de la sunetele surprinse în clipurile video şi de la analiza cadru cu cadru a acestora, precum şi dimensiunea mingii de foc produsă de explozie. Ei au ajuns la concluzia că această explozie catastrofală a fost echivalentă cu detonarea a minimum 500 şi până la 1.100 de tone de TNT – adică aproximativ 5% din puterea de distrugere a bombei nucleare aruncată de SUA asupra Japoniei la Hiroshima, în data de 6 august 1945. Explozia a avariat aproximativ jumătate dintre clădirile din Beirut, ducând la evacuarea a peste 250.000 de oameni, iar silozurile din port ce depozitau aproximativ 85% din cerealele Libanului au fost fie distruse fie avariate atât de grav încât cerealele nu au mai fost bune pentru consum. Bilanțul exploziilor a fost de 218 morți, peste 110 dispăruți și 7000 de răniți. – sursă Digi24.

Explozia a fost resimțită până în Cipru, la aproximativ 200 de kilometri distanță. Scara daunelor, similară cu cea a războiului sau a dezastrelor naturale, a șocat întreaga lume.

Cum stătea Libanul din punct de vedere social, politic și economic în momentul deflagrației devastatoare? Conform publicației intelligence.sri.ro – „De la încheierea războiul civil, în 1990, Libanul s-a confruntat constant cu spectrul crizelor economice și politice, instabilitatea internă fiind accentuată de mișcări sociale, în multe situații, violente.

În toamna anului 2019, pe fondul devalorizării accentuate a lirei libaneze, al dezechilibrului înregistrat în sectorul bancar și al dependenței de dolarul american, economia țării a intrat în declin, determinând o puternică criză financiară. Moneda națională a suferit, într-un interval de doar câteva luni, o devalorizare de peste 80% față de dolar, cu scăderea drastică a puterii de cumpărare a populației.

Amplele proteste antiguvernamentale, ce au debutat în octombrie 2019, s-au transformat, ulterior, într-o mișcare socială care a cuprins întreaga țară. La 13 zile de la primele proteste de stradă, guvernul condus de Saad Hariri a demisionat. În acest context a crescut riscul angrenării membrilor comunităților libaneze în războaiele civile din regiune, iar activitățile infracționale s-au intensificat.

Căderea Guvernului nu a întrerupt manifestațiile publice, violențele protestatarilor fiind constant încurajate de către partide politice interesate să preia puterea, precum Hezbollah și Amal. Perspective de atenuare a crizei s-au conturat la începutul anului 2020, când Hassan Diab, susținut de Hezbollah, Amal și Mișcarea Patriotică Liberă, a fost numit în funcția de prim ministru și a promis formarea unui cabinet de experți independenți, capabili să redreseze climatul economic și social din Liban.

Pandemia de COVID-19, care nu a ocolit nici Libanul, a adăugat la situația deja precară și consecințele unei crize sanitare grave. Apogeul a fost marcat de protestele medicilor din Beirut și Tripoli împotriva condițiilor inumane de muncă și a indiferenței managementului spitalelor.

Criza economică și lipsa lichidităților au limitat capacitatea Libanului de a importa bunuri, inclusiv combustibil, astfel că funcționarea generatoarelor de curent pentru populația capitalei Beirut a devenit aproape imposibilă și a condus inclusiv la oprirea principalelor centrale termice.”

România nu a fost ocolită de o catastrofă asemănătoare – „Un eveniment similar cu cel produs în Liban a avut loc în România, în 24 mai 2004. Pe drumul european E85, în județul Buzău, un camion care transporta 20 de tone de azotat de amoniu a derapat, iar aprinderea motorinei scurse din rezervor a provocat o explozie, în urma căreia 18 oameni au fost uciși, 13 răniți, iar zeci de imobile din localitatea Mihăilești au fost afectate, pe o rază de peste 1 kilometru. Șoseaua a fost distrusă pe o lungime de peste 30 de metri, explozia lăsând în urmă un crater cu adâncimea de 7 metri.” – intelligence.sri.ro .

               Cum a ajuns azotatul de amoniu în Portul Beirut?

               Articolul publicat on-line de rise.md răspunde după doar 3 săptămâni de la deflagrație la următoarele întrebări – De unde provin cele aproape trei mii de tone de substanțe chimice explozive și cine era proprietarul lor? De ce nava uzată care a adus materialul periculos în Liban a sfârșit blocată în portul orașului încă la sfârșitul anului 2013?Și, cum se face că substanțele chimice sechestrate au stat mai bine de jumătate de deceniu într-un depozit nesigur, până când s-a produs tragedia?

               Concluziile rise.md sunt următoarele :

Încărcătura de azotat de amoniu a ajuns în Portul Beirut la finalul anului 2013, fiind adusă de nava Rhosus. Această navă aparținea unei companii înregistrate în Panama, companie ce aparținea unui personaj cunoascut în lumea armatorilor drept Charalambos Manoli. Acesta primea în Bulgaria corespondența pentru această navă. Tot el a înregistrat această navă în Republica Moldova, o țară cunoscută datorită reglementărilor vagi pentru navele care își arborează „pavilionul comodității”. Pentru a face acest lucru, el a utilizat o altă companie de-a sa, Geoship. Apoi, o altă companie de-a lui Charalambos Manoli, cu sediul în Georgia, a certificat nava ca fiind aptă pentru navigație – deși ea era într-o stare atât de proastă, încât câteva zile mai târziu după certificare a fost sechestrată în Spania.

În timpul ultimei călătorii a navei, Manoli era dator băncii libaneze FBME, instituție care a rămas în repetate rânduri fără licență pentru presupuse infracțiuni de spălare de bani, inclusiv în favoarea grupării militare șiite Hezbollah și a unei companii conectată la programul de arme de distrugere în masă din Siria. La un anumit moment, „Rhosus” a fost gajata la banca respectivă.

Cumpărătorul nitratului de amoniu transportat de „Rhosus” – o fabrică de explozibil din Mozambic, face parte dintr-o rețea de companii cercetate anterior pentru trafic de arme și ar fi furnizat dispozitive explozibile folosite de teroriști. Fabrica nu a încercat niciodată să revendice nitratul de amoniu abandonat în portul Bierut.

Intermediarul operațiunii de livrare – Savaro Limited, o companie britanică inactivă în perioada respectivă, a convins în 2015 un judecător libanez să permită testarea calității nitratului de amoniu, cu intenția ulterioară de a-l revendica. Atunci s-a constatat că stocul se află în condiții precare, iar compania nu a mai încercat să recupereze nitratul de amoniu.

Practic, fiecare etapă prin care încărcătura de azotat de amoniu a ajuns în Portul Beirut, a fost conectată la actori care foloseau structuri off-shore și supravegherea relaxată a autorităților pentru a lucra din umbră. Structuri off-shore controlate subteran de Rusia, multe cu sediul în Cipru, mult înafara controlului serviciilor secrete din Liban și a organismelor internaționale de reglemantare.

Potrivit informațiilor obținute de la trei surse din cadrul serviciilor de spionaj europene, care au vorbit cu reporterii în condiții de anonimitate, cantitatea de nitrat de amoniu care exista în depozit în luna august 2020 putea fi mai mică decât cea inițială, adică 2 750 de tone. Puterea deflagrației a fost echivalată cu o cantitate de la 700 până la 1 000 de tone nitrat de amoniu, au subliniat sursele citate. Pentru diferența de cantitate există suspiciunea rezonabilă că a fost sustrasă și valorificată ca explozibili artizanali.

Agenția Reuters comunica în ianuarie 2021 – „Compania care a cumpărat azotatul de amoniu care a explodat la Beirut in august anul trecut are posibile legături cu doi oameni de afaceri sirieni sancționați de SUA pentru relații cu președintele Bashar al-Assad, potrivit informațiilor publicate de un jurnalist libian si documentelor publicate de companie la Londra, transmite Reuters.

Savaro, firma care a procurat chimicalele in 2013, are aceeași adresa cu companii care au legături cu afaceriștii George Haswani și Imad Khoury, potrivit informațiilor publicate de producătorul de filme documentare Firas Hatoum, la televiziunea libaneza al-Jadeed.

Haswani, Khoury și fratele acestuia, Mudalal Khoury, au fost sancționați de Washington pentru susținerea președintelui Assad în război. Toți trei au naționalități siriene și rusești.

În 2015, Trezoreria SUA l-a acuzat pe Mudalal Khoury “de tentativa de a achiziționa azotat de amoniu, la sfârșitul lui 2013. Pe fratele acestuia, Imad, l-a sancționat un an mai tarziu pentru afacerile cu Mudalal. Haswani a fost sancționat in 2015, sub acuzația ca ajuta guvernul lui Assad sa cumpere petrol de la militanți ai organizației Stat Islamic, acesta respingând acuzația.”

Dacă până în acest moment am folosit surse deschise de informații, surse care furnizează date, nume, companii și împrejurări de natură a contura o parte gri a comerțului internațional, parte în care există o adevărată rețea menită să inducă în eroare orice autoritate care ar începe să investigheze acest incident, urmează o parte în care suspiciuni rezonabile și informații din apropierea serviciilor de informații din zona Orientului, conturează o imagine mai amplă a lipsei de reglementare și a pericolului în care este posibil să ne aflăm individual din cauza lăcomiei anumitor indivizi, sau a unor planuri bine puse la punct, planuri de sabotaj, născute în laboratoarele unor organizații teroriste ce e posibil să aibă legături cu servicii de informații din zonele aflate în conflictul din Orient și chiar Rusia.

Una dintre ipoteze de lucru ale unui serviciu de informații care acționează în zona Orientului Mijlociu, ipoteză pe care ne vom axa, pune în prim plan familia Daoud din Liban.

Aceasta este o familie politică druză din Rashaya. Din punct de vedere politic, familia este reprezentată de Mișcarea Arabă Libaneză de Luptă, condusă de Faisal Daoud între 1986 și 2014. Astfel îi avem pe Salim Daoud fost deputat al Parlamentului Libanez, Faisal Daoud, fost lider de partid și deputat al parlamentului Libanez și fiul lui Salim și Tarek Daoud, actual lider de partid și candidat parlamentar, fiul lui Faisal.

Această familie extraordinar de bogată și influentă, care deține acțiuni a multor companii din Liban și din paradisuri fiscale, era și proprietara depozitului din Portul Beirut în care au fost depozitate cele 2750 de tone de nitrat de amoniu confiscate de pe nava Rhosus. Este posibil ca depozitarea neconformă să fi fost făcută acolo cu un scop, acela de a controla încărcătura și de a o valorifica fără forme legale. Practic nitratul de amoniu care a stat la baza exploziei din Portul Beirut în 2020 a fost primită gratuit de către Familia Daoud.

Mai mult, se pare că Tarek Daoud este sub control dublu, sirian și iranian, fiind una dintre persoanele extrem de influente în zonă care sprijină facțiunile anti israeliene și anti americane printre care Hezbollah și Hamas. Conform surselor, Tarek Daoud nu este străin nici de relații de afaceri cu diverși oligarhi ruși.

Una dintre companiile off-shore ale Familiei Daoud se numește NSSGI Management LTD, are sediul în Cipru, și are ca asociat-acționar și pe Salameh Nawaf, personaj cunoscut în România ca proprietar al brandului Alexandrion, deținător a peste 50 de companii în România.

Aici încep o altă serie de suspiciuni legate de Nawaf

Nawaf Samaleh este un personaj care apare în mai multe articole ale publicației Informația Brașovului. Chiar acum câteva săptămâni, scriam despre faptul că personajul acesta e posibil să-și dorească să facă afaceri cu energii regenerabile, el neavând nici un angajat specializat pe așa ceva și, în urma unei analize, nici banii necesari. Mai speculam și faptul că există o suspiciune asupra lui de apropiere de anumite rețele rusești de investiții și influență care doresc să pună mâna pe sectoare strategice din România, să creeze monopoluri (ca în cazul importurilor de GPL) prin intermediul a diferite companii cu capital obscur (gen companiile Takida sau Callatis Group) în porturile maritime Midia-Năvodari, Constanța Sud-Agigea și Mangalia. link aici

Surse din apropierea serviciilor de informații din Orientul Mijlociu au devoalat faptul că, Nawaf Samaleh nu ar fi de origine siriană, și nici provenind din partea ortodoxă a Siriei, așa cum a fost „legendat” de vechea securitate la sosirea în România, ci de origine irakiană, fiind musulman șiit. Adevărul, probabil, nu-l vom cunoaște niciodată. Mai mult, există elemente obiective care leagă prin legături de rudenie familia lui Nawaf Samaleh de familia Daoud.

Tot aceste surse transmit faptul că acum, în Fâșia Gaza, Nawaf Samaleh ar avea rude, chiar și prin alianță, unele dintre ele fiind ucise în intervențiile armatei israeliene.

Ceea ce, trebuie să recunoaștem, poate fi o mare vulnerabilitate pentru Statul Român, având în vedere apetența acestuia de a se fotografia cu diverși demnitari și de a se lăuda în anumite medii cu rețeaua de relații pe care o deține și pe care a cultivat-o în zeci de ani.

Conform informațiilor pe surse devoalate de către un serviciu de informații care acționează în zona Orientului Mijlociu, explozia de la Beirut nu a fost un accident. O mână criminală a profitat de slăbiciunea serviciilor de informații libaneze, de instabilitatea politică, de pandemie și a decis să acționeze în consecință, terorizând Libanul și azvârlindu-l temporar în haos. Suspiciunile acestui act criminal pică asupra structurilor Hamas sau Hezbollah, ajutate de către diverse persoane cu conexiuni la Kremlin.

Mai mult, speculând pe această temă, sunt studiate diverse scenarii prin care o astfel de explozie poate avea loc într-un port de pe teritoriul Uniunii Europene, totul sub masca unui accident regretabil izvorât din lipsa de interes și implicare a autorităților.

Se poate repeta în Portul Constanța explozia devastatoare din Portul Beirut?

Una dintre ipotezele de pe masa de studiu a serviciilor de informații străine este chiar aceasta.

La finalul anului 2023, în Portul Constanța au fost confiscate 40.000 de tone de uree. Ureea are în compoziție 46% azotat de amoniu, adică exact substanța care a stat la baza deflagrației din Portul Beirut în 2020.

Conform unor informări venite pe surse, acte de proveniență ale ureei era Uzbekistan, deși a fost produsă în Belarus și/sau Rusia, și a fost adusă în România la finalul anului trecut din portul Sankt Petersburg de către o companie din Dubai care acționa în baza unui mandat din partea unei companii din Libia, și a efectuat acest transport prin intermediul unei nave înmatriculate în Palau. Atât achizitorul acestei cantități de uree, companie din România, cât și presupusul producător neagă atât proveniența mărfii cât și proprietatea ei. Această marfă a fost descărcată în Portul Midia Năvodari și confiscată de autoritățile din România.

Asemănări cu încărcătura de azotat de amoniu care a stat la baza deflagrației din Beirut? Trasee asemănătoare, conglomerate de companii offshore, nave închiriate, documente falsificate și compania din Georgia care produce azotat de amoniu. Aceeași conexiuni de filiație rusă.

Mai mult, se pare că ureea nu este „stabilizată” conform normelor europene în vigoare, având un conținut diferit față de fișa de analiză care o însoțea.

Cu alte cuvinte, precursori pentru nitrat de amoniu există chiar în zona Portului Constanța.

În plus, este cunoscută „grija” cu care autoritățile noastre păzesc lucrurile „sensibile” și rapiditatea cu care acestea răspund în cazul unor suspiciuni.

Ca de exemplu prezența în timpul unor exerciții militare la Capul Midia cu rachete Patriot a unor persoane care se dădeau drept angajați ai unei companii de pază în incinta Portului Midia, care se află exact lângă poligon. Și despre care Poliția Română a concluzionat că nu aveau ce căuta acolo, neavând nici măcar un plan de pază vizat.

Asta ar trebui să ne dea de gândit tuturor. Dar mai ales instituțiilor Statului Român care ar trebui să asigure tuturor cetățenilor un climat de siguranță.

Să concluzionăm. 

De ce ar vrea cineva să producă un dezastru în Portul Constanța? Se pregătește ceva pentru România pe sub nasul autorităților?

Pentru că Portul Constanța a devenit, prin prisma războiului din Ucraina, port strategic NATO. Produsele și echipamentele pot fi descărcate direct pe liniile de cale ferată care trec prin România, Bulgaria, precum și spre nord spre Polonia. În plus, infrastructura dezvoltată în jurul portului Constanța permite evitarea unor probleme suplimentare în transferul de forțe spre nord până la granițele cu Ucraina și Moldova.

Din punct de vedere al strategiei militare, un dezastru de genul celui de la Beirut din 2020, ar duce la împiedicarea desfășurării operațiunilor de import – export și transporturi de cereale și alte bunuri din Ucraina. Ceea ce ar duce automat la o scumpire a cerealelor pe burse, la crearea unor alte trasee comerciale și la scoaterea din joc temporar a facilităților portuare ale Constanței, ceea ce ar da o lovitură și economiei din România, stat NATO și UE.

Asta face ca Portul Constanța să fie țintă atât pentru grupări teroriste din Orientul Mijlociu cât și pentru Rusia. Este de notorietate faptul că Portul Constanța este sub controlul „Frățiilor Arabe” de sorginte filo-rusă, fiind creația fostei securități, precum și faptul că autoritățile din România NU controlează Portul Constanța decât la nivel declarativ, acesta fiind un adevărat paradis pentru contrabandă cu țigări și produse contrafăcute, precum și pentru traficul de droguri de mare risc și precursori ai acestora.

Un scenariu asemănător cu explozia de la Beirut din 2020 ar fi catastrofală pentru România. Și din păcate se poate întâmpla oricând.

Asta ar duce la pierderea temporar a celei mai mare porți de intrare a importurilor pe cale maritimă, și în al doilea rând prin parțialele distrugeri ale orașului Constanța și eventuale pierderi de vieți omenești.

Mai ales că acum, la Mihai Kogălniceanu, la nici 20 de km de Constanța se construiește o bază de operațiuni NATO care va găzdui 10.000 de cadre militare împreună cu familiile lor.

Ușurința și inconștiența cu care autoritățile din România tratează probleme vitale este aproape înfricoșătoare, și arată incompetența, indolența și chiar reaua voință.

Nu acuzăm pe nimeni! Dar sunt prea multe coincidențe pe care le-am descoperit. Mai sunt și alte coincidențe pe care din rațiuni de securitate le vom devoala instituțiilor statului.

Este doar o ipoteză de lucru sau o operațiune în curs de desfășurare?

Later edit – la momentul redactării acestui material, General – locotenent Cristian Bizadea de la Direcția Generală de Contraspionaj a SRI, fost șef al Cabinetului Directorului SRI, se pare că a fost pensionat forțat.

Îi urăm toate cele bune tânărului pensionar după (numai) 23 de ani de carieră în slujba Statului Român.

 

#InformațiaBrașovului