Lupta pentru glorie militară și sticlele dispărute/ Uniforma USR și visul de Mareșal și Președinte cu P mare/ Jocul dublu cu NATO și Rusia/ Buncărul lui Moș Tenie și conspirațiile în subteranele sovietice în plină pană de curent ce a ținut zece zile

 

N-am mai suportat săptămânile astea dure și lipsite de glorie ostășească pe care le trăiesc, și mi-am permis două lucruri. Primul, să mă îmbăt, și al doilea, să scriu. Și dacă primul este omenesc, pentru că toți beau, al doilea am remarcat că este destul de rar în lumea noastră progresistă. Am ajuns să refuzăm obiceiul acesta nobil, și oarecum firesc, al scrisului, pentru că în progresism n-ai voie să te întorci spre tine și nevoile tale solitare care să te recompună psihic. Trăiești doar social, superficial și produci. Asta face un progresist cu Franța în suflet.

Acum scriu pentru că m-am îmbătat. Destul de rău. Și când am vrut să discut cu nevastă-mea, pentru că am ajuns târziu acasă, ea dormea. Așa că am zis să mai beau un gât de ceva ca să scot din gură gustul de vomă și am numărat sticlele de vin. Și lipseau două. Le mai numărasem dimineață. Așa că după ce am numărat sticlele de vin fără să iau vreun gât, m-am dus în baie, am dat drumul la apă în cadă, m-am pus pe budă și am plâns. Cu sughițuri. Nu e omenește posibil ca un om să suporte atâtea.

M-am îmbătat ca ultima servitoare de nervi, de stres, de oamenii care nu mă lasă să devin ceea ce trebuie să devin. Niște brute incoerente și lipsite de viziune, asta a dat armata. Și pentru că n-am mai suportat, m-am îmbătat cu vodcă. Rusească! O sticlă de am găsit-o în dulapul de la ministerul meu, pitită după niște dosare. Așa rău m-am îmbătat de a trebuit să opresc mașina cu șofer cu tot în drum spre casă ca să vomit. Dar nu în boscheți, ca orice alcoolic bătut de vicii și de soartă, ci ca un gentleman. Am ordonat oprirea mașinii în fața hotelului, m-am dus la WC-ul din hol, m-am asigurat că nu e nimeni și i-am dat drumul. Și am repetat procedura de încă două ori, la hoteluri diferite. Turnătorul ăla de șofer o să scrie mult acum despre întâlnirile mele prin hoteluri, serviciile o să pună oameni să scoată filmările. Mă vor investiga informativ. De proști ce sunt. Dar eu mă țin tare. Am o țintă, am un scop, armata e a mea și va fi a USR-ului care va fi tot al meu! Cum ar fi fost să vomit în boscheți și să mă filmeze careva? Ce ziceam la presă după aia. Că am mâncat stricat? Dar la partid ce aș fi spus? Dar la armată?

Dar să fiu un pic coerent în incoerența mea bahică și să încep cu începutul. Când am intrat la guvernare, una dintre condiții a fost să luăm și armata. Noi, USR-ul. Cel mai bun și frumos partid, de tineri frumoși și liberi. Pe lângă economie, mediu și externe. Adică să facem o figură frumoasă și demnă așa cum trebuie să fie în fața poporului. Și eu toată viața am vrut să fiu șef la armată. Pentru că sunt patriot. Și priceput. Și pentru că am făcut armata la TR unde ne-au frecat veteranii ca pe niște răcani proști ce eram. Și de unde m-am ales cu niște experiențe traumatizante din cauza alcoolului. Dar o să scriu mai încolo, pentru că de fiecare dată când îmi amintesc, mă apucă furia și nu mă pot controla. Oricum, am ieșit cu o ură din armată, de mi-am promis că într-o zi voi fi șef la toată armata și o să-i mântuiesc pe toți din interiorul ei.

Și acum am ajuns șef la armată! Și când merg la serviciu acum mă iau toți cu „Să trăiți!”. Și eu le răspund așa, mijind ochii prin ochelari ca să fac figură de șmecher și de mafiot, și scuip un „Bună dimineața” cu volum mic, mai mult mimat. Știi ce, să-i ia dracu de proști și de jigodii. Că dacă erau deștepți se făceau ingineri și filosofi. Ca mine. Nu cătane obosite care o freacă prin minister și vorbesc de onoarea militară și alte rahaturi de genul strategiilor militare, după care ies la pensie în floarea vârstei. Lasă că-i dau afară până la unul și angajez alții, din partid de la mine. Deja am început cu băiatul ăla de la Giurgiu de l-am luat consilier la minister. Îmi fac eu armata mea care să mă asculte pe mine de nu mai suflă unul în țara asta! Clar!

Că viața de șef la armată nu e doar despre a da afară cătane proaste și fără viitor, și să-mi pun consilieri din partid. NU! Uniforma Armatei Române trebuie să îmbrace propaganda politică. Ca într-o dragoste fără sfârșit. Cu năbădăi! Românii trebuie să vadă că USR e un partid de patrioți. Și ce arată mai patriotic decât uniforma militară. Mai mult, o fac uniformă de partid. Angajez tot partidul în minister și în armată și le dau uniforme.

Am început deja la Giurgiu unde cel pe care l-am luat consilier la mine la minister, a apărut pe Facebook  îmbrăcat în uniformă de aviație cu sigla USR. Un „tânăr susținut de USR în Consiliul Județean al Tinerilor”. Cu slogan! „🇷🇴 FAPTE, nu doar vorbe 🇷🇴”. Și ce dacă a ieșit circ și colegii de la USR Giurgiu au șters postarea de pe Facebook. Gata, le-am dat-o tuturor, să simtă că sunt șef la armată. Forță și disciplină! Cu mâna la chipiu! Cât despre colegii de la USR Giurgiu, nu-i mai angajez în armată că sunt niște trădători care s-au căcat pe ei când a început presa să pună presiune și să întrebe ce caută uniforma militară pe la partid. Așa, și? Ca să vedeți băi, proștilor, băi jurnaliști de doi lei șpăgari-pișcotari-muritori de foame, că armata e a USR-ului, eu am adus-o, și o fac membră de partid. Impotenților mintali! Și o să avem la partid un dosar cu membri și simpatizanți din armată (toată armata), dosar cu membri civili (ăla e mai subțire că trebuie îndeplinite niște criterii, ca de exemplu să ai șurubul cu filetul pe invers) și dosar cu troli (ăia care mănâncă rahat în bruxeleză pe Facebook la postările adversarilor politici). După care îi bag pe toți în armată de tremură pământul când vor defila cu mine în frunte în campania electorală. Și eu o să fiu Mareșal și Președinte al României. Cu P mare, nu președinte cu p mic, așa cum e Nicușor. După care îl arestez pe Nicușor Dan și-l plimb în cuști pe străzi. Și pe Bolojan!

Că deja m-am enervat din nou, și e noapte și eu scriu că m-am îmbătat pentru că nu mai pot să respir, să gândesc și să mă exprim de atâtea jigodii care nu vor să mă ajute și mă bârfesc pe la colțuri și apare în presă. Și că nevastă-mea doarme și eu am plâns pe budă! Păi cum așa, eu îl dau afară pe deget în nas ăla pe scări la partid cu un șut în cur și ăla intră pe geam la Cotroceni și ajunge președinte? Păi există dreptate pe lumea asta? Tu scapi de el de prost ce e și ăsta ajunge președintele țării???? Nu de alta dar m-am enervat la ședința CSAT și am vrut să-l dau din nou afară pe scări cu un șut în cur, dar acum nu pot, că ăia din CSAT nu sunt toți USR-iști, dar nu-i asta o problemă că ajung Mareșal și Președinte cu P mare, și toată armata mă va iubi și atunci o să-l plimb pe străzi în cușcă!
Am vrut să-i fac poză în CSAT că era cu mâna până la cot în nas, și s-o dau pe surse ca să râdă toată țara și toată lumea de cât de prost și tolomac e, dar cum puneam mâna pe telefon, cum scotea mâna din nas. Băi, nu se poate! Unul care își halește mucii în public e mai tare ca mine care sunt și inginer și filosof și urmează să fiu Mareșal și Președinte? Lucrurile astea nu rămân așa. Promit eu solemn în fața mea că îl mătrășesc din nou cu șuturi în cur. Ce dacă l-a votat poporul. Poporul n-a știut că adevărata valoare sunt eu, șef la armată, nu el, șef la muci!

Cât despre consilierul meu de la Giurgiu, locotenent inginer, un om pe care-l iubesc din tot sufletul, circulă zvonuri că nu mai e în armată, că a fost dat afară pentru abateri grave legate de joaca cu informații clasificate, că se dă mare în uniformă, deși n-are dreptul, nici măcar moral. Zvonurile spun că a fost aruncat afară în 2023 după ce l-au prins jucându-se cu „chibriturile”. Așa mi-au zis cei din minister. Niște mincinoși! L-am chemat la mine și l-am întrebat dacă a fost dat afară din armată și s-a înroșit tot. A îngăimat ceva, a dat să leșine, și-a dat ochii peste cap, dar eu am zis că nu contează, de azi ești consilier la mine la cabinet. Să te prezinți în uniformă la serviciu. Dar numai când te chem eu, în rest faci ce vrei tu în limitele impuse de mine. Și de partid! „Numai spune-mi de ce te-au dat afară, dacă te-au dat afară?” înreb eu pe la sfârșit Și băiatul ăsta, dulce și frumos, a spus că a uitat whatsapp-ul deschis pe calculator când a plecat acasă și a intrat un coleg de-al lui și i-a căutat prin conversații și a găsit că vorbea cu unul și îi trimitea poze de la serviciu.

Niște brute fără suflet! Cum să accesezi whatsapp-ul cuiva? Și ce dacă l-a uitat deschis. Păi probabil și-a făcut selfie și a trimis cuiva! Și pentru asta faci probleme oamenilor, îi lași fără serviciu? Dar măcar acum am deja unul loial până la moarte lângă mine. Și mai vin și alții. Ca de exemplu George Butunoiu.

Presa n-a înțeles nimic din relația mea cu el și asta e extraordinar de bine. El a zis în presă că strânge informații de peste tot pentru el și pentru obiectivele lui. Le strânge de la cei de la stat cu care tot vorbește, cu ambasadorii cu care vorbește, cu străinii cu care se întâlnește. Din asta trăiește, din informații. Până una-alta, face recrutări. Și cu cât știe mai multe informații cu atât face recrutări mai bune. Da? Cu cât știe mai multe despre oricine și despre orice, recrutările lui sunt mai eficiente. Deocamdată, el din asta trăiește. E singura lui sursă de venit. E o persoană cunoscută în toate mediile, și diplomatic, și politic, deci, toți îl cunosc.

Ce n-a înțeles nimeni, și e foarte bine că n-a înțeles pentru că doar așa pot să-mi duc planurile la capăt, e că eu, în calitatea mea de șef la armată și viitor Mareșal și Președinte, am nevoie de un cancelar. Și el va fi cancelarul meu. Eu l-am recrutat pe el, și nu el pe mine. Pentru că sunt băiat inteligent și am lucrat 30 de ani la corporație și nu mă face pe mine orice prostovan. Clar! Eu l-am recrutat pe el ca să-mi spună cine, ce hram poartă. Și-l fac șef la minister că e om descurcăreț și loial. Și îl bag și într-un consiliu de administrație pe la vreo fabrică de armament. Și cu cât îl legendez mai bine și îl trimit spre Rusia, cu atât e mai bine pentru mine, că Rusia e dușmanul. Sau prietenul. Sau nu contează, oricine mă ajută să ajung Mareșal și Președinte e bine venit! Și o să le vândă ce-i spun eu să vândă. La toți spionii și diplomații.

Și ce dacă zic toți că m-am făcut de căcat când am fost la întâlnire NATO și aveam pe mine jachetă verde rusească? Că mi-am pus pe umăr steagul României, deci e jachetă verde românească. Ăștia sunt așa de proști că nu înțeleg nimic, și îi las proști, pentru că doar pe proști poți să te cațeri. În viață e bine să te dedublezi, să nu se știe exact ce urmează să faci. Să te dai în tabăra NATO, dar să lași să se înțeleagă că ești dispus să negociezi cu Putin. Ca să înțeleagă că nu e așa cum vor ei, ci cum vreau eu.

Cel puțin mă bucur că am clarificat niște lucruri până acum. Cu mine însumi! Că suportă multe hârtia. Că dacă spun cuiva, mă înregistrează ăștia, știu ei care. Dacă scriu pe laptop, mă interceptează. După care le pun la dosare și apoi mi le trântesc în față. Așa, ascund caietul ăsta și gata, numai eu știu de el. Și când mă simt ca acum, depresiv, citesc și mă remontez. Altfel e când vorbești tu cu tine și numai tu ști că vrei să ajungi Mareșal și Președinte și bagi armata în USR și te votează toți de frică când o să vadă defilările cu mine în frunte călare pe un cal alb.

Când am fost la trageri, că avea armata mea exerciții și manevre, nu spun unde, mă tot uitam după soldați cu fețe de USR-iști, ca să le dau un semn că dacă sunt loiali, îi înaintez în grad. Gata, m-am gândit, pe care-l văd că se uită la mine cu apreciere, ca la un ministru și viitor Mareșal și Președinte, îl înaintez în grad și îl fac loial. Și-l bag în USR cu funcție de răspundere. Să vadă blegomanii mei din partid cum se face treaba. Loialitate și sacrificiu pentru Mareșalul Suprem! Forță și disciplină! Cu mâna la chipiu!

O mai scriu pe asta și mă culc, că mâine iar o să am ochii cât cepele în cap și o să râdă de mine cătanele alea fără creier din minister că arăt nasol și că mă bat cu sticla. Pana de curent de la minister, aia din august, chiar că aproape m-a pus în cap, ca să zic așa. Adevărul îl știu numai eu, și cu mine o să moară. Și nu știu cum de a ajuns în presă chestia asta care ne face să arătăm rău. Când de fapt suntem o forță. Eu sunt o forță!

Când s-a luat curentul, eram în minister. Chiar mă uitam pe calculator la niște chestii pe Emag, eram foarte concentrat. Când pac, s-a luat curentul. Deja intrasem în panică, mai ales că fiind perioada concediilor, prin minister bătea vântul. Și mă gândeam că sigur e de la aerele alea condiționate de le-am zis eu să nu le dea drumul că trebuie să facem economie. Că ce soldat e ăla, în slujba patriei, care nu suportă frig iarna și cald vara? Așa, și ce dacă lucrează în birouri mici. Lucrează pentru mine! Și pentru patrie!
Și m-am dus orbecăind pe holuri, dispăruseră toți. Secretari, secretare, personal. Niște nevolnici care nu merită nimic! La primul semn, au dezertat deja. Am întrebat santinela de la intrare, un tânăr absolut superb, un Adonis cum rar întâlnești, unde e panoul de siguranțe. Că sigur a sărit vreo siguranță de la aerele alea condiționate de merg într-una. Și mi-a indicat între un „Permiteți să raportez!” și „Să trăiți!” de m-au trecut toate căldurile, scările care duc în subsol. Am aprins lanterna de la telefon, mi-am luat inima în dinți și m-am dus să caut defecțiunea. Așa ceva, nici măcar cei de la întreținere nu erau în zonă! Eu trebuie să le fac pe toate. Păi dacă vin rușii peste noi, ce fac, plec singur la război? Sau vine Macron și Ursula și mergem toți trei?

Și am luat-o prin subsolul ăla și citeam pe ziduri „Adăpost”, „Muniție”, „Arhivă”, până am ajuns la o ușă pe care scria „Rețea electrică”. Și intru acolo, mă uit pe panouri, părea totul în regulă. Numai că tot auzeam niște sunete, așa de tropăit, și parcă câte un „Doamne ajută!”. Ce o fi acolo? Și am luat-o pe jos, pe lângă perete. Și am mers, și am mers printr-un tunel. Și tunelul ba se îngusta, ba se lărgea. Și am mers, am mers, tunelul nu se mai termina. Și sunetele tot mai tari. Parcă era o slujbă de la biserică, parcă se auzea și o cădelniță. Ce naiba se întâmplă în subsolurile astea sovietice? Și hopa, văd o luminiță și aud niște voci. Sting lanterna de la telefon și mă furișez. Clar, ăștia sunt sabotori, ruși, ceceni, transnistreni. Au venit să saboteze ministerul, să fure secretele și strategiile mele și ale NATO. Și stăteam eu așa concentrat în întuneric, pitit ca să nu fac zgomot. Și vocile păreau că merg mai departe prin subsol, și tot auzeam răzleț ba un „Doamne ajută”, ba un „Prea cucernice”. Clar, spioni ruși, că ăștia sunt cu biserica. Și ei mergeau la lumina unei lumânări, și eu după ei, să fi tot mers așa vreo cinci minute, când hop, a dispărut luminița, au dispărut și oamenii. Liniște! Liniște și întuneric! Aprind lanterna de la telefon. Unde au dispărut spionii, că trebuie să pun mâna pe ei, să mă umplu de glorie și să ajung Mareșal, să scrie în presă de mine pe pozitiv, să mă dea partidul exemplu? Unde s-au ascuns? Când mă uit mai bine, văd o ușă. Lipesc urechea de ea. Liniște. Trag de mâner, se deschide. Văd niște trepte. Urc pe lângă perete ca pisica. Altă ușă. Trag cu urechea. Liniște. Apăs pe clanță, se deschide. Mă uit prin crăpătura ușii. Șantier. Deschid mai tare și mă uit pe GPS de la telefon să văd unde sunt, că vedeam un interior de biserică. Catedrala Mântuirii Neamului! Nu se poate, e greșit, sabotaj rusesc! Scot capul pe ușă și mă uit mai bine. Nimeni în zonă, interior de biserică. Mare. Gigantic! Aud un „bă, care ești acolo?”. Trântesc ușa și când dau să fug pe scări, mă împiedic și mă dezechilibrez, scap și telefonul din mână, mă sprijin și de ziduri. Nu știu cum fac dar aterizez în genunchi la baza scărilor. Noroc că am dibuit telefonul că ochelarii nu-i găseam, îmi săriseră de pe nas când m-am dezechilibrat. Aprind lanterna de la telefon și aud o voce undeva sus în capul scărilor – „băăă, care ești aici?”. Și am rupt-o la fugă înapoi. Și alerg eu, ce alerg, îmi era frică că mă prind rușii prin subsolurile astea sovietice și dau nas în nas cu tehnicienii de la minister. Ajunsesem înapoi la panouri. „Să trăiți, să trăiți!” zic tehnicienii. „Repede băieți, vin rușii după noi, dați alarma, am fost penetrați și sabotați”. Tehnicienii se uitau la mine ca la Dosarele X. „Unde domn ministru?” zice unul dintre ei. „Aici în spatele meu, chemați întăriri, să vină trupele de comando, avioanele, elicopterele. Să convocați CSAT, Președinția, Guvernul, NATO și pe Trump și Maia Sandu. Am intrat în război!”. „Unde în spatele dumneavoastră domn ministru că e doar o ușă de intrare, pe unde am intrat noi”. „Pe aici, prin tunel, au venit rușii și cecenii și au sabotat rețeaua electrică, suntem sub atac concertat al Rusiei, dați alarma” zic eu. Și mă întorc. Perete. Bat în el cu palma. Perete din beton. Mă uit mai bine. Doar o intrare. „Domn ministru, sunteți bine?” zice unul dintre tehnicieni. „Da sunt bine, n-auziți, vin rușii peste noi, chemați NATO, convocați articolul 4. Și 5. Și 6. Convocați toate articolele! Să vină Trump să ne apere!”. După care mi s-a rupt filmul. M-am trezit pe holurile ministerului, orbecăiam în semiîntuneric și fără ochelari. „Domn ministru, permiteți să raportez, avem o pană de curent dar se lucrează la ea. Am rămas și fără baterii!” zice unul dintre angajați ieșit dintr-un birou. „Dispuneți să cumpărăm urgent niște baterii mari că ne-au căzut rețelele de calculatoare”. Am zis „Da, cumpărați” și m-am târât în birou să-mi trag sufletul.

Și m-am prăbușit în birou, pe fotoliul ministerial, că mi se învârtea capul de la alergătură și de la lipsa ochelarilor, și am zis că trebuie să-mi pun un pahar de ceva ca să-mi revin. Dar ce să vezi, sticlele de vin din dulap erau goale și cu dopul în ele. Clar, cineva îmi sabotează sticlele! Am tras un „morții mă-sii!” și m-am trântit într-un scaun. Și stau eu așa, cu lumina slabă de la lanterna telefonului, că pană de curent tot nu s-a rezolvat, și-mi zic că trebuie să fac ordine în haosul ăsta. Că dacă rușii sunt pe urmele mele, eu trebuie să fiu pregătit să-i prind și să-mi iau gloria de viitor Mareșal și viitor Președinte! Să mă dea până și pe CNN cum am arestat spioni și sabotori. Cum ar arăta titlurile în ziare și la televiziunile de știri? „Moș Tenie a destructurat o rețea rusească de spionaj”, „Moș Tenie, erau național”, „Moș Tenie decorat de Trump”
Și-mi vine o idee! Dacă tot am subsolul ăla sovietic sub minister, o să-l transform în buncăr de comandă. Pun acolo trupe, arme, calculatoare, tunuri, tancuri, rachete, tot tacâmul! Și o să-l numesc „Buncărul lui Moș Tenie”, să tremure toată armata, și mucosul Nicușor Dan, și Bolojan, și NATO când aud de el. Dar întâi trebuie să găsesc ieșirea aia către Catedrala Mântuirii Neamului, că parcă mirosea a conspirație rusească acolo. Poate e un portal secret al spionilor ruși infiltrați în biserică! Și mă ridic, o iau la fugă prin holuri, dar acum cu un pix în mână să-mi fac notițe pe palmă, că telefonul e pe ducă, și cu o lanternă din aia sovietică, cu dinam, de am găsit-o prin sertarele de la biroul meu.
Intru iar în subsol, dau cu lumina lanternei cu dinam pe ziduri, și hop, găsesc o crăpătură lângă ușa pe care scrie „Rețea electrică”. Bat în ea cu pixul, și sună a gol! Trag cu urechea, iar aud tropăit și un „Doamne ajută!” slab. „Aha, v-am prins, nenorociților!” zic eu și dau cu piciorul în zid. Nimic. Mai dau o dată, și crăpătura se lărgește. Bag mâna, trag tencuiala afară, și hop, o trapă! Trag de ea, o deschid și cobor pe niște scări. Îmi era și frică dar eram și dornic să-i prind pe ruși. Și cobor, cobor, și ajung într-o cameră mică, cu pereți de beton și o masă veche. Pe masă, o hartă! O hartă a Bucureștiului, cu cercuri roșii pe ministere și ambasade. „Băi, e harta spionilor!” zic eu și-mi tremură pixul în mână. „Gata, i-am prins, e conspirație sub minister. O să ajung mareșal, mă va decora Trump!”
Și aud niște pași grei. Sting lanterna, mă pitul iar, și văd o umbră. „Cine e acolo?” zice o voce groasă și-mi bagă o lanternă în ochi. „Să trăiți!” zic eu instinctiv, că mi s-a părut că e un superior, general, ceva. Și hop, apare un tip cu uniformă, dar nu recunosc gradul, că n-am ochelarii. „Domn ministru, ce căutați aici?” zice el. „Păi, am venit să prind spionii ruși, că am văzut harta!” zic eu, în timp ce mă vedeam deja în lagăr în Siberia. Ofițerul se uită la hartă, apoi la mine, și începe să râdă. „Domn ministru, asta e harta de exercițiu de la ultimul antrenament al trupelor de comando. E de acum două săptămâni!”. „Ce? Două săptămâni?” zic eu și-mi vine să mă duc la budă și să mă închid acolo ca să plâng.
Mă ia de braț și mă scoate afară, că zicea că e periculos să umblu singur pe acolo. Dar nu-l mai auzem. Mă luase tensiunea, și o stare de leșin. Ajung iar în birou, și acum tehnicienii zic că pana de curent se va rezolva în câteva zile, dar bateriile tot nu sunt cumpărate. „Băi, proștilor, v-am zis să luați baterii mari!” urlu eu. „Domn ministru, am comandat, dar livrarea e abia luni!” zice unul. „Luni? Până luni ne invadează rușii!” zic eu și mă trântesc în scaun. Și stau așa, cu harta aia în față, și-mi zic că poate nu sunt spioni, dar sigur e ceva putred în subsolul ăla sovietic. O să trimit o echipă de la partid, că în ăștia din minister n-am încredere să verifice tunelul ăla, că eu nu mai cobor acolo fără armata întreagă după mine!

 

Mă duc să mă culc că m-au luat toți dracii din nou!

 

* ATENȚIE ! Acest text este un pamflet și/sau ficțiune și va fi tratat ca atare. Orice asemănare cu personaje sau întâmplări reale este pur întâmplătoare.

** PAMFLÉT s.n. Scriere satirică în proză sau în versuri în care sunt înfierate atitudini, fapte, concepții negative.

*** SATIRA este o formă literară de critică a slăbiciunilor individuale, sociale sau general omenești, adesea într-un mod acuzator. Caracteristicile stilistice ale satirei sunt ironia, exagerarea caricaturală a unor aspecte particulare și construirea unor relații neobișnuite de aparență absurdă. 

**** FICȚIÚNE, ficțiuni, s. f. Reprezentare produsă de imaginația cuiva și care nu corespunde realității sau nu are corespondent în realitate; plăsmuire a imaginației; născocire. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. fiction, lat. fictio, -onis.